articole


1. 150 de ani de cunoastere suprimata - misterul organismelor microbiale pleomorfice

“Teoria microbilor sugereaza sa folosim insecticide pentru a omori mustele; mult mai rezonabil ar fi sa curatam gunoiul care le atrage” — Bill Nelson

“Daca mi-as putea trai viata din nou, as dedica-o dovedirii faptului ca microbii isi cauta habitatul lor natural, tesutul bolnav – mai degraba decit sa cauzeze aparitia acestuia” — Rudolph Virchow (1821-1902)

“Bernard a avut dreptate, germenii sint nimic – le milieu (mediul interior) este totul”– Louis Pasteur, pe patul de moarte. 

“Multe forme de diagnostic se bazeaza pe tipul de microb existent, iar existenta lui in corp de obicei arata ca acesta se afla intr-o stare grava de deteriorare. Germenii sint groparii naturii.” — Bernard Jenson, Stiinta si Practica Iridiologiei

“Rife a aratat ca orice microorganism: 1. Radiaza o frecventa monocromatica, in spectrul invizibil ultraviolet, pe toata perioada vietii lor ; 2. Superimpozind o alta unda monocromatica ultra-violeta, se produce o a treia unda heterodina de lumina vizibila [heterodyning = interferometrie - n.t. ], bacteria fiind facuta sa straluceasca ; 3. Supunind-o unei frecvente ultra-scurta de valoare adecvata, bacteria se dezintegreaza imediat; 4. Animale inoculate cu doze letale de bacterii patogene erau invariabil salvate supunindu-le corpurile pentru citeva minute, unei unde electromagnetice de frecventa adecvata; 5. Modificind mediul ambient de cultura si hrana disponibila, bacterii prietenoase ca cele din colon puteau fi transformate in patogeni cum ar fi cunoscuta ‘cauza’ a febrei tifoide. Similar, agentul viral asociat cu cancerul putea fi transformat in inocentul bacillus coli. Rife a afirmat ca metabolismul celular dezechilibrat este cel care produce boala. Un corp sanatos nu este susceptibil la boala. Virulenta este o problema ecologica – cu alte cuvinte, o problema de curatenie interioara. ” — Krebs, Krebs & Beard, in Lumea Medicinii, iulie, 1950

150 de ani de cunoastere suprimata

de Christopher Bird 1991 (Nexus Magazine, aprilie 1992)

Misterul organismelor microbiale pleomorfice

“Baza stiintei este descoperirea, iar ea implica o schimbare a viziunii despre lume. Descoperirea in stiinta este posibila doar in societatile care acorda cetatenilor lor libertatea de a cauta adevarul, oricare ar fi acesta si care prin urmare au respect pentru diferitele cai ce conduc la acel adevar”.

— John Polanyi, canadian, laureat al premiului Nobel (chimie)
In cele ce urmeaza vom incerca sa redam rezumativ descoperirile facute de un grup de cercetatori eretici intr-un cimp al cunoasterii care trateaza despre cele mai mici forme de viata existente. Desi ar putea fi greu de acceptat, aceste descoperiri, facute acum mai mult de un secol, au fost consistent ignorate, cenzurate, trecute sub tacere si suprimate de-a lungul intregului acest timp, de catre “liderii de opinie”, ginditorii ortodocsi ai microbiologiei “oficiale”. In loc sa fie intimpinate cu bratele deschise si curiozitate, aceste descoperiri, au fost primite cu o ostilitate rezervata de obicei doar impostorilor si ereticilor.

A incerca sa rezumi vastitatea acestei panorame multidimensionale este ca si cum ai cauta sa redai continutul unui manuscris voluminos pe un timbru postal, sau sa reduci o drama in trei acte la un scurt-metraj de citeva minute. Nu este vorba doar de volumul impresionant de material, ci si de dificultatea de a obtine referinte din sursele bibliografice obisnuite. Pe de alta parte, protagonistii acestei saga sint de obicei complet izolati unul de altul in spatiu, timp, sau amindoua. Ei si cercetarile lor au ramas in consecinta adeseori necunoscuti potentialilor lor colegi si aliati naturali. Ei se aseamana unor aventurieri care, crezindu-se singurii exploratori ai unui teritoriu virgin, deschid in acelasi timp drumuri diferite in aceeasi terra incognita.

Mai mult decit atit, asa cum am mentinoat deja, rapoartele descoperirilor unei intregi “Noi Lumi”, facute de acesti numerosi “Columbi” nu au fost binevenite in lumea cartografilor “Lumii Vechi” care isi terminasera deja de desenat hartile, si erau satisfacuti de ele. Ca atare, din moment ce hartile acestui teritoriu sint in cazul fericit doar niste schite, iar in cazul nefericit, complet inexistente, strainii care incearca sa-l penetreze ar face bine sa-si aminteasca vechiul proveb Buddhist “Singurele carari sint acelea create prin mers”. Iar cele pe care se va intimpla sa paseasca ei vor fi nu atit selectate intentionat cit descoperite din intimplare.

Pentru aceste motive, cind am decis cum sa tratez acest subiect, am optat sa eschivez formalitatile oricarui gen de abordari academice in favoarea unei naratiuni a propriilor mele incursiuni in acest putin-cunoscut teritoriu, asa cum au survenit ele, cronologic. [...] Sint convins ca daca unii dintre voi ati fost minati de acelasi gen de curiozitati, calea pe care ati parcurs-o este diferita de a mea. Totusi, asa cum se spune, “toate drumurile duc la Roma”.

Inceputul: Wilhelm Reich si bionii

Primul meu contact cu lumea organismelor pleomorfice – desi nu l-am recunosctut la vremea respectiva – a venit in 1969 cind am fost rugat de catre Peter Tompkins, un autor cunoscut, sa-l ajut in cercetarea lui asupra vietii si muncii unui om de stiinta “rebel”, raposatul Wilhelm Reich, doctor in medicina.

Daca “a fi rebel” este o calitate atribuibila inovatorilor carora nu le este frica de idei si inventii noi, si care deseori ignora orice intruziune a educatiei formale in subiectul cercetarilor lor, atunci acest termen se potriveste de minune lui Reich. Dupa ce si-a facut debutul ca elev preferat si colaborator al lui Freud, a rupt orice contact lu lumea psihanalizei pentru a urma o cariera independenta intr-o arie denumita azi, biofizica. Atunci cind a consacrat termenul Freudian “turma” pe la mijlocul anilor 1930, majoritatea colegilor i-au devenit inamici.

Exilat in Norvegia, a inceput sa lucreze cu un microscop neobisnuit echipat cu lentile ce puteau mari organismele vii de 2-3000 X, mai mult decit dublul capacitatii obisnuite a microscoapelor din acea perioada. Printre extraordinarele sale descoperiri se numara “vesiculele”, saci minusculi continind fluide, care apar in infuzii de fin si alte substante cum ar fi tesuturi animale, pamint si carbune.

Dupa multiple experimente in care a notat o crestere marita a numarului de vezicule care putea fi obtinut in cultura atunci cind preparatele care le contin erau fierte, a tras concluzia ca ciudatele forme erau “tranzitionale”, la jumatate intre viu si ne-viu. Acestor stadii anterior necunoscute de viata, le-a dat numele “Bioni”.

Majoritatea microbiologilor, ca sa nu mai vorbim de alti oameni de stiinta, fara indoiala au privit creaturile lui Reich ca pe niste personaje scoase din filmul lui Disney, Fantasia. Dar socurile abia incepeau. Cind Reich a turnat din fiertura sa pe medii de cultura nutritive, culturile au inceput sa genereze bacterii si amoebe, creind cum s-ar zice, forme de viata cunoscute, sau cel putin cunoscute “oficial”.

Exista desigur, posibilitatea ca noile generate “animacule” – cum le-a numit Leuwenhock, inventatorul microscopului, atunci cind le-a vazut – sa fi invadat cultura, din mediul ambiant, sau sa fi aparut pentru ca mediul de cultura fusese impropriu sterilizat. Pentru a elimina aceste erori, Reich a super-incalzit cultura de bioni, si spre mirarea sa, mixtura “moarta” dadea in continuare nastere fomelor microbice.

Asta l-a dus la concluzia ca bionii, stagiile preliminare ale vietii, erau intrupari ale unei forte vitale indestructibile, care sfida moartea. Aceasta energie vitala, el a numit-o “Orgon”.
O atit de intriganta descoperire ca cea a unei noi “energii vitale” nu putea sa nu irite biologii care incercau de mult sa “ingroape” teoriile vitaliste ale filosofului francez Henri Bergson, care vorbeau despre “elanul vital”, sau ale biologului german Hans Driesch care imprumutase termenul “entelechie” de la Aristotel. Biologia se situa tot mai mult sub un scrutin rece al fizicii care respingea ferm orice notiune “mistica” cum ar fi cea de “creator primordial” sau “forta a vietii” si ca atare, cauta se se conformeze tot mai mult notiunilor mecaniciste.

Daca descoperirile sale n-ar fi fost atit de “eretice” incit sa alarmeze stiinta ortodoxa sau “oficiala”, afirma Reich, structurile pe care le numeste bioni ar putea fi detectate si cultivate inclusiv din singele uman – care, atunci ca si acum, este considerat a fi steril, o doctrina inatacabila, predata in scolile medicale.

Aceasta idee, l-a dus mai departe la examinarea probelor de singe recoltate de la persoane suferind de cancer, in care a descoperit forme bacteriale extrem de mici pe care le-a asociat cu boala. Ca atare le-a numit bacili-T, T venind de la cuvintul “Tod” care in germana (limba materna a lui Reich) inseamna “moarte”.

Aparent, exista un fenomen care se desfasoara in corpul persoanelor bolnave, o degenerare care face bionii datatori de viata sa se transforme in T-bacili patogeni. [...] Acesta este momentul cind trebuie sa ne punem o intrebare esentiala. Pun aceasta intrebare deoarece am descoperit ulterior ca cercetatorii din acest domeniu de nisa care au descoperit microbi asociati cu starile cancerigene – si carora fiecare le-a dat alt nume, creind un adevarat “Turn al lui Babel” – in loc sa priveasca prezenta formelor straine ca un “semnal de alarma” sau “indicator de probleme”, au asociat-o cu CAUZA bolii.

Intrebarea centrala a acestei discutii, este prin urmare: “Sint oare microbii care apar in corp, rezultatul mai degraba decit cauza bolii, chiar daca nu mereu, cel putin, in majoritatea cazurilor ?”

E posibil sa fie ambele.

Viata lui Reich s-a sfirsit tragic. Datorita eforturilor sale, el a devenit tinta atacurilor virulente ale celor care simteau tremurindu-le sub picioare dogmele sacre ale stiintei medicale in general si are cancerologiei in special. Povestea acestui om remarcabil s-a sfirsit prin procesul si condamnarea sa la inchisoare intr-un penintenciar federal, unde, in 1964, a si murit.

Guvernul republicii noastre libere Americane, a ordonat de asemeni ca toate scrierile sale pe care au putut pune labele, sa fie arse intr-un incinerator din New York. Acest ordin a fost executat la mai putin de 20 de ani dupa ce guvernul Germaniei Naziste ordonase ca toate publicatiile lui Reich sa fie arse pe un rug imens din centrul Berlinului.
O descoperire nu vine niciodata singura: Royal Raymond Rife si microscopul sau “universal”

[...]Ce face ca noile descoperiri sa nu fie recunoscute drept ceea ce sint ? Este oare din cauza cercetatorilor “clasici”, care se complac in gindirea ortodoxa, incapabili sa-si schimbe “viziunea despre lume” astfel incit sa includa consideratii inovatoare, sau idei de frontiera ? Cum se face ca in incitele conduse de “arbitrii cunoasterii”, dovezile despre lucruri “necunoscute”, in loc sa fie privite cu interes sint deseori alungate ca “iluzorii” sau facute tabu ca “fantezii” ?

In 1965 am dat peste un articol remarcabil prin faptul ca in 1944 fusese publicat in nu doar unul, ci doua publicatii prestigioase – jurnalul Institutului Smithsoniar din Washington D.C. si cel al Institutului Franklin din Philadelphia. O treime din continut ii era dedicata unui nou microscop electronic, recent lansat pe piata de Radio Corporation of America; celelalte doua treimi – partea leului – unui “microscop universal” care fusese proiectat si dezvoltat in 1920 de un autodidact californian, Royal Raymond Rife.

Microscopul electronic, desi este capabil sa mareasca de peste 500.000 X la rezolutii excelente, are totusi neajunsul ca nu poate examina lucruri vii, doarece radiatia le omoara. Dar, dupa cum reiesea clar din articol, instrumentul lui Rife era capabil sa mareasca inclusiv corpurile vii la nemaiauzita valoare de cel putin 60.000 X, de asemeni la o rezolutie excelenta. Cu acest dispozitiv extraordinar, Rife a putut fi martor prezentei unei intregi familii de microbi in singele persoanelor bolnave, care aparent se transformau dintr-unul in altul, in functie de conditii, ca o omida metamorfozindu-se succesiv in multe stadii pina la fluture – in total 16, acelasi numar confirmat ulterior de Gaston Naessens ca fiind ciclul “somatidelor”.

Ca urmare, a ajuns si el in mod independent la aceeasi concluzie logica pe care au atins-o si altii de asemeni in mod independent, atit inaintea lui cit si dupa el, si anume ca microbii se formeaza spontan in interiorul corpului, si in opinia lui Rife, nu constituie cauza ci rezultatul starilor patogene. Aceasta simpla concluzie contrazice complet tot ce se invata despre bacteriologie si boli in ani de zile de facultate de medicina.

Abia venindu-mi sa-mi cred ochilor, si amintindu-mi despre informatiile pe care le acumulasem in timpul studiului meu despre Reich, am petrecut urmatoarele doua luni la Biblioteca Nationala de Medicina cautind urme ale muncii lui Rife si informatii despre supermicroscopul lui. Nu numai ca materialele de referinta erau extrem de rare, dar orice informatie asupra microscopului insusi, parca disparuse de pe fata pamintului. Cercetarile mele in biblioteca au aratat ca in timpul citorva decade pina in 1930, un lung sir de microbiologi acum uitati complet, sustineau ca, departe de a avea o forma stabila, bacteriile puteau fi facute, in conditii adecvate de cultura, sa se metamorfozeze in forme suficient de mici incit sa treaca prin filtre capabile de a opri orice microb mai mare decit un virus. Datorita diferendelor de opinie cu scoala ortodoxa de bacteriologie, cunoscuta ca “non-filtrationista”, rebelii purtau numele de “filtrationisti”.

Interludiu: Ernst Bernhard Almquist

Unul din pionierii acestei scoli a fost un suedez, Ernst Bernhard Almquist, care, datorita faptului ca era deasemeni si explorator polar, a primit onoarea de a avea niste insule numite dupa el, pe coasta de nord a Siberiei. Almquist a facut sute de observatii ale bacteriilor pleomorfice la el in laborator, la fel ca si alti cercetatori in Franta, Italia, Germania, Rusia, si SUA, si probabil si alte tari. In 1922, dupa douazeci de ani de munca, Almquist a tras concluzia ca “nimeni nu poate afirma ca stie intregul ciclu de viata si toate varietatile macar unei singure specii bacteriale. Orice afirmatie in acest sens este doar o asumptie.” Un furor a strabatut lumea microbiologiei atunci cind a inceput sa vindece cancerul si alte boli prin metode electro-magnetice, si, asemeni lui Reich, a fost dat in judecata de catre autoritatile medicale din Statele Unite. Procesul s-a dovedit traumatic pentru inventator, conducind initial la o cadere nervoasa, apoi la alcolism.

Destinele opuse ale celor doua microscoape, cel electronic si cel “universal”, au continuat de atunci sa-mi intrige gindurile cu o intrebare filosofica: cum se face ca primul, capabil doar sa redea materia inerta, a fost universal adoptat in laboratoarele lumii, in timp ce al doilea, capabil sa redea functionarea pe viu a oricarui organism, a fost dat uitarii universale ? Ce are succesul triumfal al unuia si esecul celuilalt sa ne spuna despre modelul oficial al secolului 20 in stiintele biologice, care teoretic ar trebui sa studieze viata ? Daca tot am inceput seria intrebarilor, sa continuam. Ce se intimpla cu “politica stiintei” de a reusit sa plaseze doi titani ai gindirii – sau trei, daca e sa anticipam si sa-l includem si pe Gaston Naessens – oameni auto-didacti si experti in microscopie si oncologie, pe banca acuzatilor ? Cum se face ca descoperirile tuturor au fost puse la “index” ca false si fara valoare ? Ce arata denuntul lor ca sarlatani si escroci, in SUA, Franta si alte tari ? E necesar un moment de tacere pentru a contempla raspunsul la toate aceste intrebari.

Trei Doamne, si toti trei: Gaston Naessens si Somatidele
De la Reich la Rife, urmatorul loc unde m-a condus cautarea mea a fost Rock Forest, un satuc de linga Quebec, la nordul Vermont-ului, in acea regiune numita in franceza L’Estrie si Eastern Townships in engleza. Fusesem alertat de existenta lui Gaston Naessens de catre Eva Reich, doctor in medicina, fiica lui Wilhelm Reich cu care pastrasem legatura inca de cind ne cunoscusem in timpul cercetarii mele asupra lui Reich. Prima mea vizita la Gaston Naessens a avut loc in 1979, zece ani dupa ce o cutie cu scrierile lui Reich imi fusese inminata de catre Peter Tompkins pentru studiu. In urmatorii zece ani aveam sa-mi largesc mult orizontul deschis de acesti pasi initiali.

Pe masura trecerii timpului, principalul element care devenea socant de evident, era refuzul sau incapacitatea de a intelege a multor oameni de stiinta antrenati, a ceea ce se vede prin microscopul lui Naessens. In loc sa trimbiteze existenta somatidelor ca fiind ceva nou si interesant, majoritatea le ignorau ca artifacte, ceva nenatural si introdus “din greseala” in mediul de cultura. Un intreg eseu ar putea fi scris despre cum apar astfel de credinte in mintile celor presupus “competenti”, cei mai autoritari transmitind aceste credinte ca “certitudini” naivilor care-i “urmeaza”. Toti acesti observatori – si ei constituie majoritatea – au uitat, daca au macar au auzit vreodata, dictonul lui Reich privitor la munca stiintifica: “Nu crede automat in nimic, in special daca ti se spune sa faci asta. Convinge-te personal de orice, observind cu proprii tai ochi. Dupa ce ai perceput un lucru nou, nu il scapa din vedere pina nu-l explici in totalitate.”

[...]Majoritatea descoperirilor lui Naessens au fost relatate in partea intai a cartii mele. In retrospectiva, voi mentiona aici doar faptul ca descoperirea sa principala pare a fi aceea de a fi trasat intregul ciclu de la originea lui – formele extrem de mici numite somatide – si de a arata cum aceste forme nu doar sint indestructibile ci si actioneaza ca un fel de precursor al ADN-ului.

Careu de Asi: Béchamp si microzimele
Era in Franta, 1984, si ma intilneam cu un farmacist, Marie Noclerq, care dupa o viata petrecuta practicindu-si profesia, a hotarit sa scrie o dizertatie doctorala sub titlul “Antoine Bechamp, 1816-1908: omul si omul de stiinta, originalitatea si productivitatea muncii sale”. Disparitia microscopului Rife si a documentatiei sale constituie un capitol pierdut in istoria microbiologiei. Noclerq reusise sa dezgroape un intreg volum pierdut al aceleiasi stiinte. Din nou ma loveam, din intimplare parca, de o controversa implicind doi titani ai stiintei, care fusese de atit de mult timp “maturata sub covor” incit citeva generatii de oameni de stiinta nici macar nu au auzit de existenta ei.

Unul din cei doi adversari era Béchamp, celalalt, faimosul Louis Pasteur, al carui nume este astazi inscris pe frontispiciul fiecarui institut de cercetare din lume. Controversa centrala implica viziunile lor opuse despre geneza bolilor infectioase. Printr-un medic din Bretonia, Noclerq a intrat in posesia unui volum gros de istorie a medicinei, in care a citit ca, pe patul lui de moarte, Pasteur a declarat “Claude Bernard a avut dreptate… microbul nu inseamna nimic, terenul este totul.”

Prin negarea sa, parintele teoriei – inca intronata ca evanghelie – ca rolul primordial in multe boli este jucat de germenii care invadeaza corpul din exterior, parea sa cedeze dovezilor ca, de fapt, rolul principal este in majoritatea situatiilor jucat de mediul intern al corpului, “terenul” cum s-ar zice, care modificindu-se datorita unor cauze variate, permite aparitia germenilor din interior.

Ce omitea Pasteur era faptul ca confesiunea sa nu era bazata pe o singura afirmatie relevanta a fiziologului principal al Frantei acelor zile, Bernard, ci pe Antoine Béchamp, omul cu care fusese la cutite decade intregi.

Sapaturile lui Noclerq in surse incontestabile dovedesc ca batalia fusese cistigata nu pe baza probelor stiintifice, ci datorita abilitatilor lui Pasteur intr-o arta numita azi “relatii publice” si succesului sau in a-si minimaliza adversarul dezamagit si scirbit de lupta pentru atentie mediatica. 

Daca dreptatea cistiga, victoria lui Pasteur se va dovedi intr-o zi a fi fost pyrrhica (<a href=”http://en.wikipedia.org/wiki/Pyrrhic_victory”>http://en.wikipedia.org/wiki/Pyrrhic_victory</a> – n.t.), cel putin in termenii pierderilor incalculabile suferita de stiinta medicinii, obligata un atit de lung timp sa urmeze linia Pasteuriana.

Lantul de descoperiri al lui Béchamp a inceput atunci cind, atacind problema fermentatiilor – reactii chimice care sparg compusi complecsi in substante relativ simple – a izolat din organismele vii o serie de “fermenti” pe care i-a numit zymaze. Lucrind cu o clasa de organisme numite mucegaiuri, fiinte fungoide care dezintegreaza materia organica, Béchamp a vazut ca acestea se formeaza printr-o aglomerare de granulatii. Aceste granulatii, datorita conexiunii lor cu zymazele, au fost botezate microzyme sau “mici fermenti”, precursor lexical al somatidelor lui Naessens.

Foarte important pentru scopurile acestei naratiuni, el a observat de asemeni ca granulatiile din discutie, sub anumite conditii, se auto-asamblau in bacterii unicelulare, ceea ce demonstra ca celulele nu mai puteau fi considerate “unitatile de baza ale vietii”, ci fenomene compuse. Mai mult decit atit, microzymele erau aparent indestructibile, pentru ca Béchamp le-a gasit chiar si in calcare datind din perioade geologice de acum 60 de milioane de ani, momentul aparitiei primelor mamifere pe Pamint. Si a fost fascinat de faptul ca orice incercare de a le “omori” s-a dovedit un esec.

Asa cum relateaza in cea de-a treia capodopera a sa, “Singele”, “Sint capabil sa afirm ca microzyma este inceputul organizarii, si din moment ce microzymele din bacteriile moarte, inca traiesc, rezulta ca ele sint deasemeni sfirsitul viu al oricarui organism, fiinte vii apartinind unei categorii speciale si fara anolog.”

Deoarece microzymele apar la inceputul procesului vietii – de exemplu, intr-un ovul care devine un ou – si sint de asemeni gasite, complet active, in forme de viata aflata in descompunere, Béchamp, intr-o parafraza la legea chimica a lui Lavoisier “Nimic nu se creaza, nimic nu se pierde, totul se transforma” avea sa afirme “Nimic nu cade prada mortii, totul cade prada vietii”. Pe pagina ultima a “Singelui”, Béchamp este si mai explicit: “Dupa moarte, este esential ca materia sa fie restaurata la o conditie primitiva, pentru ca a fost doar imprumutata pentru un timp organismului viu… Fiintele vii, umplute cu microzyme poarta in ele elementele esentiale vietii, bolii, distrugerii sau mortii”.

Quinta Royala: Guenther Enderlain si ciclul de viata bacterian

Abia in 1990, 22 de ani dupa ce incepusem sa studiez despre Reich si bioni, am avut in sfirsit acces la munca altui cercetator care facea lantul de descoperiri de pina atunci sa straluceasca si mai evident. Acest acces a fost facilitat initial de o carte, prima in limba engleza asupra subiectului, tratind despre cercetarile incepute in timpul primului razboi mondial de catre zoologul german Guenther Enderlein, ale carui descoperiri erau caracterizate de catre autorul cartii ca fiind “cele mai importante facute vreodata”.

Lucrind ca bacteriolog intr-un spital militar de pe coasta Marii Baltice, Enderlein a terminat in 1917 un manuscris care revela multe faze de dezvoltare pleomorfica ale bacteriilor si arata ca boala si procesul vindecarii sint strict dependente de legi ciclice morfologice. Manuscrisul a fost publicat sub numele Bakterien Cyclogenie (Ciclul de viata Bacterian) in 1925, scurt timp dupa ce autorul sau fusese numit curator al Muzeului Zoologic din Berlin.

Inspirationali in munca sa, Enderlein ii considera pe Antoine Béchamp, ca si pe citiva germani care au preluat munca lui Béchamp de acolo de unde o lasase acesta, printre care si zoologul Robert Leuckart, fondatorul stiintei parazitologiei, si Otto Schmidt, primul care a raportat paraziti in singele pacientilor de cancer, inca din 1901. Avind in vedere interesul pentru microscopia in cimp-negru (darkfield) al celor prezenti aici, merita mentionat ca doar lucrind la acest instrument a putut Enderlein sa observe cum microorganismele trec printr-un ciclu cu nenumarate variatii.

El a afirmat fara echivoc ca, in timp ce diferitele tipuri de micro-organisme traiesc in mod normal in interiorul corpului intr-o relatie mutual benefica, odata cu deteriorarea severa a mediului din interior, ele se dezvolta in forme patogene, creind ceea ce el a numit dis-bioza (opusul sim-biozei). Actiunea lor nu se datoreaza vreunei intentii perverse din partea microbilor de a rani corpul, ci nevoii de a supravietui chiar si sacrificindu-l pe el. In fazele initiale de dezvoltare, ele traiesc in singele omului si indeplinesc functii benefice sanatatii; in formele patogene ele abandoneaza acest rol pentru a-si asigura autoprezervarea.

De vreme ce azi, Bakterien Cyclogenie este virtual necunoscuta, e curios sa notam ca, inaintea celui de-al doilea razboi mondial, ea a adus autorului o oarecare recunoastere internationala. A fost aparent primita cu interes la un congres international tinut in Pittsburgh, Pennsylvania in 1930, si de asemeni, contributiile lui Enderlein au fost recunoscute si el, onorat, la cel de-ar treilea Congres Microbiologi tinut in New York.

In ciuda atacurilor personale suferite din partea membrilor puternici ai comunitatii medicale germane ortodoxe, Enderlein a fost puternic sprijinit de citiva colegi curajosi, ca medicul si cercetatorul in microbiologie Doctor Wilhelm von Brehmer.

Cartea lui Enby m-a informat de asemeni asupra aspectelor istorice despre cum doctrina ca microbii sint monomorfi (au o singura forma) – si nu pleomorfi – a cistigat acceptare, aspecte pe care le scapasem din vedere in timpul cercetarilor asupra lui Royal Raymond Rife. Aceasta intorsatura poate fi atribuita nu doar influentei lui Pasteur (1822-1895) ci si aceleia a lui Robert Koch (1843-1910), ale carui principii constituie azi una dintre “cele zece porunci” ale cercetarii microbiale; si deasemeni aceleia a compatriotului sau, naturalist si botanist, Ferdinand Julius Cohn (1828-1898), care a insistat asupra constantei tipurilor bacteriale si clasificarii lor rigide in specii bazate pe structura si forma. Stabilit ca dogma, modelul Cohn-Koch a fost viziunea asimilata de multi americani plecati la studii in Germania, care au adus modelul acasa la trecerea secolului trecut, unde el nu a intimpinat nici o opozitie.

In loc de concluzie: cararea continua

Ce am prezentat aici este doar o istorie a unei calatorii personale in misteriosul tarim al organismelor pleomorfice. V-am relatat-o astfel incit sa puteti participa la toate incertitudinile si surprizele pe care le-am trait de-a lungul acestei explorari. Tarimul vizitat a fost doar superficial schitat, ca rezultat al explorarilor mele, si mult ramine inca sa fie cartografiat.
In 1927, microbiologul Philip Hadley nota in Jurnalul Bolilor Infectioase, intr-un articol de 312 pagini numit “Disocierea Microbiala”: “Vor trece probabil multi ani inainte ca o evaluare adecvata a contributiilor lui Enderlein sa poata fi facuta. Intre timp, putem privi cu admiratie incercarea sa manifesta de a aduce un gram de ordine in starea haotica a studiului celulelor bacteriale. Enderlein a deschis un drum pe care, mai devreme sau mai tarziu, alti bacteriologi il vor urma cu siguranta.” Aceste cuvinte au fost scrise acum 64 de ani – de atunci si pina acum, putini au ridicat manusa aruncata de Hadley.


2. "Va prezentam paiata dumneavoastra"
de Moses G. Washington, revizuit pe 27/10/2003

Cind erai copil, poate aveai prieteni imaginari. Ai putea fi surprins sa afli ca exista dovezi ca ai un geaman imaginar inca din momentul cind mama si tatal tau au permis ca un Certificat de Nastere sa fie completat pentru tine. Acest prieten imaginar, nu este real, ci artificial. Este un om-de-paie / paiata, o entitate artificiala, care are un nume foarte similar cu al tau. Iata o definitie a omului-de-paie:

Un paravan, o terta parte care este prezenta doar cu numele intr-o tranzactie. Parte nominala la o tranzactie…” [Black's Law Dictionary, editia a 6a]. “Termenul este folosit deasemeni in contexte comerciale si de proprietate, acolo unde un transfer este facut tertei parti, paiata, doar pentru scopul de a retransfera bunul tranzactionat destinatarului, si a indeplini in acest mod un deziderat care altfel, nu ar fi permis” [Barron's, editia a 3a].

Deci, in termeni uzuali, ce este paiata ? Paiata este o persoana artificiala. Paiata a fost creata de lege la scurt timp dupa ce te-ai nascut, prin inregistrarea Certificatului tau de Nastere. Numele paiatei este numele tau scris DOAR CU LITERE MARI. Vei observa ca inscriptia de pe certificatul tau de nastere este facuta complet cu majuscule. Limba engleza are reguli precise gramaticale care nu stipuleaza nicaieri scrierea numelor proprii cu majuscule. Deci, numele tau scris cu majuscule, este un nume fictiv. Paiata ta are un nume care suna identic cu al tau, dar ca entitate artificiala, exista doar “prin puterea sau in considerarea legii”. Numele tau capitalizat nu este numele tau “adevarat”, care consta din numele tau mic, plus numele de familie, si care este scris doar cu initialele majuscule. Versiunea capitalizata este FIRMA TA, numele sub care “faci afaceri”. Putem spune ca paiata este o “persoana”, conform definitiei legale.

Persoana; 1. o fiinta umana. 2. o entitate (cum ar fi o corporatie) inregistrata legal, care are aceleasi drepturi si obligatii ca si o fiinta umana…” [Blacks Law Dictionary, editia a7a]

Paiata poate fi de asemeni considerata ca fiind o”persoana artificiala”, deasemeni conform definitiei legale.
O entitate, cum ar fi o corporatie, creata de lege si careia i se atribuie anumite drepturi legale si indatoriri ale unei fiinte umane; o fiinta, reala sau imaginara, care in scopul unor considerente legale este tratata mai mult sau mai putin, ca o fiinta umana. Numita de asemeni persoana fictiva, persoana legala, persoana morala” [Blacks Law Dictionary, editia a7a]
O paiata poate fi de asemeni considerata ca o “fictiune legala”.

Fictiune legala. Prezumptie facuta de curte ca baza pentru a decide o problema legala. O situatie imaginata de lege pentru a permite curtii sa evalueze o problema…” [Black's Law Dictionary editia a5a]

Pe masura ce exploram in continuare, trebuie sa distingem intre paiata (lucru, sau persoana), si fiinta reala, in carne si singe, pe care o numim “om”. Termenul “om” are o definitie legala.

O fiinta umana. O persoana de sex masculin. Un barbat al speciei umane, trecut de virsta pubertatii. In cel mai extins sens, termenul include nu doar adulti de sex masculin ai speciei umane, ci si femei si copii… in legea feudal, un vasal, un arendas sau feudator” [Blacks Law Dictionary, editia a5a]
Asadar, concluzionam ca termenul “om” este ceva natural. Dar cine a creat natura ? Unii ar spune ca Dumnezeu, altii ar spune Creatorul (un termen folosit inclusiv de parintii fondatori ai acestei tari), in timp ce altii au alte pareri. Pe de alta parte, vedem “persoana” ca fiind un termen din legea civila. Cine a creat legea civila ?

Legea civila…o regula de conduita civila prescrisa de puterea suprema a unui stat…legea civila sau municipala a imperiului Roman” [Ballentine's Law Dictionary, editia a 3a]
Prin urmare, regii, imparatii si corpurile legislative, actionind in capacitatea lor suverana, sint “creatorii” legii civile. Cind guvernul nostru actioneaza ca suveran, el actioneaza in afara autoritatii sale constitutionale. Deci, observam ca “om” si “persoana” sint termeni foarte diferiti, care identifica lucruri foarte diferite. Daca studiezi legea civila Romana, vei vedea ca ea creaza si foloseste fictiuni legale, adica concepte care sint cotrare ordinii naturale a lucrurilor, si sint bazate pe prezumptii neadevarate. Vei realiza ca aceasta persoana recunoscuta in legea civila este o entitate fictionala. Vei ajunge sa realizezi vasta diferenta intre om si persoana. Prin urmare, paiata este o persoana, un nume public recunoscut intr-o societate civila. Am mentionat “fictiune legala” si “fictiune a legii”, deci sa vedem cum sint definite aceste notiuni.

Fictiune a legii. O presupunere sau supozitie a legii ca ceva care poate fi fals sau adevarat, este adevarat, sau ca o stare de fapt exista care de fapt nu a avut loc niciodata. O asumptie, facuta in scopul justitiei, un fapt care nu exista si nu poate exista. O regula a legii care presupune ceva ca fiind adevarat si nu va permite sa fie dovedit fals, ceva care e fals dar nu imposibil.” [Black's Law Dictionary, editia a5a]
Distinctia intre un om si o persoana este un concept dificil de asimilat. Dar, o intelegere adecvata a relatiei intre guvern, om, si paiata este esentiala pentru a cistiga o libertate marita. Relatia dintre aceste concepte este simpla dar exista citeva principii fundamentale care trebuie explorate.

Am mentionat faptul ca paiata este o entitate artificiala, sau o persoana. Dar exista mai multe tipuri de organizatii sau entitati artificiale. Exista societati cu asociat unic, societati compuse, corporatii municipale, trusturi, si organizatii incorporate. Multi oameni folosesc aceste entitati pentru diverse scopuri, printre care si mentinerea controlului asupra bunurilor personale; protectie de procese si judecati; imposibilitatea de a dovedi anumite fapte; evitarea taxelor; reduceri de taxe; si multe alte motive. Vom explora diferentele intre o societate cu asociat unic si o entitate agregata; constructia acestor entitati si rezultatul acestei constructii asa cum se aplica el paiatei.

In orice organizatie exista doua tipuri de roluri operationale:
1) Detinatorul de stoc / proprietarul / beneficiarul (vom numi aceasta pozitie beneficiar); si
2) Ofiterul / presedintele / administratorul (vom numi aceasta pozitia executiva).

O corporatie cu asociat unic, asa cum este definita in Black’s Law Dictionary, consta dintr-o singura persoana si sucesorii ei din acea postura, care sint incorporati prin lege in scopul de a le da anumite capacitati legale si avantaje, in mod particular aceea de perpetuitate, pe care in starea lor naturala de persoane nu ar putea-o avea. Intr-o corporatie cu asociat unic, aceeasi persoana detine ambele posturi operationale. O corporatie cu asociat unic poate fi stabilita doar sub autoritate legislativa. Este considerata prin statut un cetatean al guvernului. Ca atare, proviziile Declaratiei Drepturilor nu se extind asupra corporatiilor cu asociat unic. Curtile au afirmat ca asociatiile cu unic asociat licentiate statutar sint de fapt agentii guvernamentale prin definitia modului in care sint create. Majoritatea celor care aleg o astfel de metoda o fac pentru a mentine controlul personal asupra bunurilor lor.

O corporatie agregata cum ar fi un trust sau concern, conform Black’s Law Dictionary, este compusa dintr-un numar de indivizi investiti cu puteri corporative. Intr-o corporatie agregata, parti diferite trebuie sa detina calitatea de beneficiar si pe cea de executiva. Daca ele sint detinute de aceeasi persoana, e vorba despre o corporatie cu asociat unic. Intr-o corporatie agregata, detinatorul pozitiei executive controleaza bunurile detinute de cel aflat in prima postura operativa (aceea de beneficiar). Beneficiarul preda controlul asupra bunurilor sale, ofiterului executiv.
Fondatorul cunoscutei familii Rockefeller a spus odata ca unul din secretele bogatiei sale este “sa nu detina nimic, dar sa controleze tot”. Cu alte cuvinte, sa functioneze mereu in cadrul unei relatii agregate. Nu-ti detine paiata; controleaza-ti paiata. Daca nu esti tu beneficiarul/proprietarul paiatei, nu esti raspunzator pentru datoriile sau obligatiile ei. Daca esti in control, ai drept maxim-prioritar de sechestru (highest lien hold interest) asupra lui; si trebuie sa fi platit inaintea oricui altcuiva care are de colectat de la el, si nu poti face puscarie pentru greselile lui.

O privire asupra structurii paiatei arata relatia detinator/controlor, si care este postura optima de dorit. Inaintea procesului de rascumparare (redemption) [rascumpararea este un termen folosit printre iubitorii de libertate pentru a descrie procesul de recistigare a controlului asupra paiatei], omul este considerat atit beneficiar al relatiei, cit si garant (surety) pentru paiata. Dupa rascumparare, omul nu mai este beneficiarul, si nici garantul. Dupa rascumparare, omul este controlorul si creditorul cu drept maxim-prioritar de sechestru (highest lien hold interest) in paiata. Omul se afla acum intr-o relatie agregata cu paiata. Nu isi detine paiata dar o controleaza prin dreptul maxim-prioritar de sechestru (highest lien hold interest).

In aceasta tara, puterea este atribuita guvernului de catre popor. Puterea este conferita guvernului de catre oameni individual, pentru a crea Statele, si de catre oameni in colectiv pentru a crea guvernul National. Odata ce oamenii au decis individual sa creeze Statele, pot schimba politica sau legea Statului doar colectiv. Asta deoarece au consimtit sa devina parte a publicului. Ei sint o persoana dintr-un corp comun de oameni care actioneaza colectiv. Ei fac parte din Stat si din guvernul National in acelasi timp. Guvernul public este o entitate artificiala. Guvernul este detinut si controlat de aceiasi oameni. Deci, guvernul este o corporatie cu asociat unic, nu una agregata. Atita timp cit un om este persoana publica, el se afla intr-o relatie de coincidenta cu publicul. Paiata, fiind artificiala, exista in spatiul artificial numit public. Concomitent cu actiunile colective ale oamenilor, in cadrul publicului numit Stat sau guvern National, ei isi mentin capacitatea de a actiona individual, in calitate privata. Oamenii nu au renuntat la drepturile pe care le-au delegat guvernului – ei si-au pastrat acele drepturi. Orice om poate contracta in mod privat asa cum considera potrivit si guvernul nu se poate amesteca in contractele private ale oamenilor. Paiata exista in spatiul public guvernamental. El este parte a guvernarii publice si functioneaza sub legile publice. Acest fapt este necesar si adecvat deoarece creatorul unei entitati are dreptul de a o controla. Din moment ce guvernul este cel care a creat paiata, este drept ca paiata sa existe sub legile creatorului sau. Dar odata ce paiata a fost rascumparata (redeemed), guvernul nu se mai afla in controlul ei. Ea este acum controlata de om care isi foloseste dreptul de a contracta in mod privat. Omul a parasit publicul ca beneficiar intr-o asociatie cu asociat unic, pe care o avea cu paiata, si traieste acum ca si creditor intr-o relatie agregata cu paiata. In ce priveste aceasta relatie, paiata este controlata privat. Paiata exista ca entitate publica doar pentru ca publicul este singurul spatiu care ii confera realitate. Dar relatia ei cu omul este privata. Raportul omului cu paiata este unul de control pentru ca omul are o prioritate a dreptului de sechestru mai mare decit guvernul, asupra paiatei.
 
Acum ca intelegem cine este paiata, este normal sa ne punem intrebarea: cine beneficiaza din creatia paiatei ? Vom vedea ca existenta paiatei este aducatoare de beneficii creatorului ei (guvernul), oricarei companii care o foloseste, si tie.
Guvernul a inceput sa derive beneficii din existenta paiatei in 1933, atunci cind a devenit falit. Cind a avut loc falimentul, guvernatorii tuturor statelor s-au intilnit sa discute ce e de facut. Guvernatorii statali au “garantat” guvernului federal, ca vor finanta falimentul. Au “garantat” cu bunurile si energia oamenilor care apartineau acelor state. Aveau sa sustina guvernul si sa suporte datoria nationala. Exista doar o mica problema: Statele puteau vorbi doar pentru calitatea publica a oamenilor (pentru oameni in calitatea lor de membrii ai publicului). Nu puteau garanta cu fiinte umane sau proprietati private. Prin urmare era necesara crearea unei “punti” intre omul viu si creditorii falimentului. Solutia a fost crearea paiatei pentru a lua locul omului ca gaj. Singura problema care raminea era sa convinga oamenii sa consimta la un contract cu paiata, prin care se puneau pe ei garantie pentru datoriile paiatei.

Cind guvernatorii au facut promisunea, au consimtit sa inregistreze formularul de aplicatie pentru certificatul de nastere al oamenilor la Departamentul Comertului. Formularul de aplicatie pentru certificatul de nastere este instrumentul securizat (security instrument) (collateral) folosit pentru a garanta promisiunea. Paiata, fictiunea legala, a fost creata cu acelasi nume ca si cel de pe certificatul de nastere, dar scris cu toate literele majuscule, desemnarea unei fictiuni legale. Astfel, datorita “promisiunii”, oamenii sint considerati a fi reprezentantii si garantia fictiunii legale. Asta este modul in care ne-au facut pe noi responsabili pentru datoria Statelor Unite.

Atunci cind “guvernul” sau orice alta corporatie intreprinde orice fel de actiune, actiunea este intreprinsa impotriva fictiunii legale, pe care ei vor ca oamenii sa creada ca este chiar fiinta lor. Dar atunci cind un nume este scris cu majuscule, el NU ESTE numele unei persoane reale! Este desemnarea unei fictiuni legale, care e o entitate complet separata de omul viu. O fiinta vie nu poate fi o fictiune legala, iar o fictiune legala nu poate fi o fiinta vie. Una este reala si naturala, alta este creata de “lege”. Deoarece totul este bazat pe plata falimentului, paiata este debitorul iar “guvernul” este agentul creditorului, bancherii internationali care detin Federal Reserve Bank.

Ori de cite ori o agentie guvernamentala (cum ar fi o curte de justitie) determina o datorie, este vorba de datoria paiatei, din moment ce totul se face in legea comerciala. Oamenii sint considerati, cum ii prezinta promisiunea guvernatorilor lor, a fi garantie pentru paiata, si deci trebuie sa-i rascumpere acesteia, datoriile.

Acum, sa vedem cum beneficiaza altii de pe urma paiatei. Paiata este considerata a fi o “utilitate transmitatoare”, care se defineste ca fiind “un agent utilizat doar pentru scopul de a transmite activitati comerciale in beneficiul Partii Asigurate”. Guvernul si marile afaceri au stabilit un sistem care face ca singura modalitate prin care un om sa poata avea acces la bunuri si servicii este prin intermediul paiatei. Paiata serveste ca o utilitate prin care bunurile si serviciile iti pot fi transmise tie. Esti fortat sa inter-relationezi cu societatea prin intermediul paiatei tale, ea este interfata dintre tine si societate.

Veti fi observat poate, ca numele paiatei este folosit practic pe toate documentele publice, incluzind: certificatul de nastere, permisul de conducere, pasaport, cardul de Securitate Sociala, cont bancar (cecuri si extrase de cont), carti de credit, cecuri pe care le primesti de la angajatorul tau, documente legale, orice scrisoare din partea oricarei entitati guvernamentale de orice nivel, etc. Vei descoperi ca agentiile guvernamentale, bancile si alte corporatii, curtile de justitie si agentiile de taxare, trateaza cu tine exclusiv prin intermediul paiatei. Aceste organizatii insista sa inter-relationeze cu tine doar prin intermediul numelui tau capitalizat complet, in orice document, contract, declaratie, amenda, sau intelegere pe care o faci cu ele.

Unul din multele “beneficii” si servicii la care ai acces prin intermediul paiatei tale este Numarul de Securitate Sociala (SSN) [In romania, rolul lui este indeplinit de CNP - codul numeric personal -n.t.] SSN-ul este un numar “public” asociat cu o “persoana publica”: paiata ta. SSN-ul este un beneficiu, deoarece iti permite sa deschizi un cont la banca, sau sa primesti o slujba. O lege federala a fost promulgata in 1994 care facea o necesitate sa ai SSN ca sa primesti un permis de conducere. Ar fi dificil (daca nu imposibil) sa faci oricare din lucrurile astea, fara SSN. Toate acestea sint “beneficii” acordate paiatei.

Dar aceste beneficii, vin cu un pret. Ar trebui sa fie evident faptul ca paiata nu are un corp fizic, si ca tu esti cel care beneficiaza din consumul/folosirea bunurilor si serviciilor facute disponibile prin intermediul paiatei. In acest moment, probabil nu tu deti titlul de proprietate asupra paiatei (procesul rascumpararii – redemption – poate corecta acest neajuns). De asemeni, tu esti cel responsabil pentru a descarca (discharge) datoriile publice asociate cu “beneficiile” de care te bucuri, gratie paiatei. Aceste datorii includ dar nu sint limitate la: impozit pe venit, taxa pentru pensie, si orice alte datorii pe care le-ar putea avea paiata.
Pentru dovezi aditionale ca paiata nu esti tu, priveste-ti cecurile personale. Iata un exemplu de cec.

Observa cele doua sageti rosii. Prima arata spre un nume scris integral cu majuscule, paiata lui John. Nu vei gasi numele tau adevarat pe nici un cec. A doua sageata, arata spre linia semnaturii, care se termina cu literele “MP” – care inseamna “micro-print”. Daca te uiti atent la linia semnaturii vei observa ca nu este pur si simplu o linie. Linia este facuta din niste cuvinte si spatii care sint repetate de-a lungul ei, cum se arata aici.

Urmatoarea poza arata o sectiune a liniei semnaturii, marita de 60 de ori. Se pot distinge clar cuvintele care constituie linia: “SEMNATURA AUTORIZATA”

Motivul pentru care linia semnaturii de pe cecurile personale este constituita din cuvintele “SEMNATURA AUTORIZATA” este acela ca este o imposibilitate fizica pentru denitatorul contului (paiata) sa semneze ceva. Dupa cum bine va dati seama, paiata nu are maini cu care sa semneze vreun cec. Banca stie ca fiecare semnatura care apare pe vreun cec este semnatura omului viu, in calitate de agent autorizat, reprezentant, al paiatei. Cuvintele care apar in microprint pe linia semnaturii reveleaza faptul ca tu esti reprezentantul autorizat, si nu detinatorul contului. Cind semnezi un cec sau orice alt document pentru paiata, tu esti de fapt partea garantanta (accomodation party), adica garantul (surety), si prin urmare, ai 100% responsabilitate pentru toate datoriile paiatei. Inca o dovada ca esti raspunzator sa platesti beneficiile pe care le primesti prin intermediul paiatei.

Nu dispera: exista o cale de a rectifica problema. Exista citeva elemente care compun o strategie pentru cistigarea libertatii. Unul ar fi sa obtii copyright pe numele tau (atit numele tau real, cit si versiunea capitalizata si orice derivatie a acesteia). Un al doilea element este sa folosesti formulare UCC (codul comercial uniform – recunoscut international) pentru a obtine controlul asupra paiatei (un proces cunoscut sub numele de rascumparare – redemption).

Numele, nu sint nimic mai mult decit proprietate. Nimeni nu este NUMELE SAU DE AFACERI (TRADE NAME) (versiunea capitalizata a numelui tau). La fel cum nimeni nu este numele sau real. Numele tau nu esti tu, el iti APARTINE tie – este la propriu AL TAU. Un nume poate fi protejat prin trademark, service-mark, sau copyright, de catre detinatorul sau, cu scopul de a restrictiona altora posibilitatea de a i-l folosi in scopul de a se imbogati pe seama proprietarului sau (tu). Daca ai peste 18 ani, tu, omul viu, iti deti numele si poti sa ti-l copyrightezi.

Dupa ce ai obtinut copyright pe numele tau, nimeni nu va fi capabil sa ti-l utilizeze in scopuri comerciale fara sa obtina acordul tau prealabil. Sa spunem ca un politist te trage pe dreapta si vrea sa-ti dea o amenda. Poti sa-i aduci la cunostinta ca e pe cale sa-ti foloseasca proprietatea (numele – atunci cind completeaza formularul de amenda) in scopuri comerciale (pentru a extrage bani de la tine), iar asta este o violare a copyrightului, sub lege internationala. De asemeni poti sa-i aduci la cunostinta ca daca persista in actiunea lui si dupa ce a aflat ca numele tau e purtator de copyright, se obliga sa-ti plateasca penalitati, in valoare de cit stabilesti tu (de exemplu, un milion de dolari pentru fiecare utilizare a numelui). Tocmai ai format un contract perfect valabil legal, international, cu politistul. Prin utilizarea fara permisiune a numelui tau, el a consimtit automat la termenii contractuali pe care i-ai stabilit. Ai deci dreptul, sub articolul 9 UCC, la judecata din-oficiu (default judgement) contra lui, folosind proceduri non-judiciare (non-judicial proceedings) pentru a colecta datoria pe care ti-o datoreaza (ii poti pune sechestru pe bunuri, etc). Acesta este un concept extrem de puternic si poate fi utilizat in mii de feluri.

Nota de copyright stabileste de asemeni un contract privat intre tine si paiata ta, prin care tu oferi servicii paiatei (cum ar fi, sa semnezi documente pentru ea) in schimbul anumitor consideratii. Tu devii creditorul paiatei, care devine in consecinta, debitorul tau. Poti depune o declaratie financiara UCC pentru a face acest contract o informatie de domeniu public. Aceasta declaratie financiara UCC (UCC financing statement) creaza un interes (interest in property) ce iti asigura plata / performanta unor obligatii de catre paiata, pentru serviciile pe care i le faci. Aceasta declaratie stabileste o pozitie prioritara a pretentiilor tale (seniority position of claim) asupra altor creditori care ar putea avea pretentii din momentul acela. In acest fel, daca o terta parte ataca bunurile paiatei tale, tu vei avea prioritate asupra lor in calitate de creditor cu drept maxim-prioritar de sechestru.

3. Economia imperiala

O natiune-stat isi taxeaza proprii cetateni, in timp ce un imperiu, taxeaza alte natiuni-state. Istoria imperiilor, de la cel Grec si cel Roman si pina la cel Otoman si cel Britanic, ne invata ca fundatia economica a oricarui imperiu este taxarea altor natiuni si a subiectilor acestora. Abilitatea imperiala de a taxa a fost bazata intotdeauna pe o economie mai buna si mai puternica, si ca o consecinta, o armata mai buna si mai puternica care, prin mijloace pasnice sau militare, enforseaza taxa. O parte din aceste taxe e folosita pentru a imbunatati standardul de viata al membrilor imperiului iar cealalta parte e folosita pentru a imbunatati dominatia militara care face posibila colectarea acelor taxe.

Istoric, taxarea statelor-subiect s-a facut in diverse forme, de obicei aur si argint, acolo unde acestea erau considerate bani, dar de asemeni sclavi, soldati, recolte, septel, sau alte resurse agricole sau naturale, orice bunuri economice solicita imperiul si puteau fi furnizate de catre natiunile-subiect. Istoric, taxarea a fost intotdeauna directa: natiunile subiect predau pur si simplu banii (aur/argint) sau bunurile economice, in mod direct, imperiului.

Pentru prima data in istorie, in secolul douazeci, America a obtinut puterea de a taxa lumea in mod indirect – nu prin enforsarea unor sisteme de plata a taxelor la fel ca imperiile precedente, ci prin distributia propriei sale monede, dolarul american, celorlalte natiuni, in schimbul bunurilor, cu intentia de a devaloriza in timp acesti dolari si a-i rascumpara inapoi mai tirziu cu mult mai putine bunuri economice. Diferenta intre valoarea dolarului in momentul tranzactiei initiale si valoarea dolarului devalorizat din momentul rascumpararii sale este taxa imperiala americana. Iata cum s-a intimplat.

Devreme in secolul 20, economia americana incepea sa domine economia mondiala. La acea vreme dolarul american era legat de aur, astfel incit valoarea sa nu putea nici sa creasca nici sa descreasca pentru ca era mereu convertibil intr-o aceeasi cantitate, fixa, de aur. Marea Depresiune si inflatia care a precedat-o din 1921 pina in 1929 a marit substantial cantitatea de bani de hartie aflata in circulatie, fara o crestere proportionala a rezervelor de aur. Asta a facut convertibilitatea in aur a dolarului sa devina imposibila. In consecinta, Presedintele Franklin Delano Roosevelt a decuplat dolarul de aur in 1932. Pina in acest punct America dominase economia mondiala, dar din punct de vedere economic, nu era tehnic un imperiu. Valoarea fixa a dolarului in aur nu permitea americanilor sa extraga beneficii economice de la alte tari furnizindu-le dolari convertibili in aur.

Economic, Imperiul American s-a nascut odata cu ratificarea sistemului Bretton Woods in 1945. Dolarul a fost facut doar partial convertibil in aur – convertibilitatea in aur era disponibila doar guvernelor straine, dar nu si institutiilor private. Acesta este momentul cind dolarul american a fost stabilit ca moneda de rezerva internationala. Asta era posibil pentru ca in timpul celui de-al doilea razboi mondial America furnizase aliatilor sai hrana si echipament militar, acceptind plata in aur, si acumulind astfel o portiune semnificativa din rezervele de aur mondiale.

Un imperiu economic nu ar fi fost posibil daca dolarul ar fi ramas complet convertibil in aur, cantitatea de dolari raminind limitata de disponibilitatea aurului, si astfel rascumpararea dolarului facindu-se la valoarea stabilita anterior. Concret insa, cantitatea de dolari a fost crescuta mult peste cantitatea de aur disponibila, iar acesti dolari au fost distribuiti strainilor in schimbul bunurilor acestora. Nu exista nici o intentie de a rascumpara acesti dolari la aceeasi valoare – cantitatea de aur era insuficienta, iar cantitatea de dolari crestea permanent, astfel incit dolarii respectivi se depreciau constant. Deprecierea constanta a rezervelor de dolari detinute de straini datorita deficitelor comerciale americane este echivalentul unei taxe – o taxare prin inflatie.
Cind in 1971 strainii si-au cerut plata dolarilor in aur, guvernul american a fost pus in imposibilitate de plata. Denumirea “oficiala” a acestei imposibilitati de plata este “ruperea legaturii aur-dolar” sau “suspendarea convertibilitatii dolarului in aur”, dar interpretarea corecta este ca guvernul a dat faliment, asa cum orice banca comerciala este declarata falimentara atunci cind nu-si poate plati datoriile.

Totusi, facind asta, America s-a declarat pe sine un imperiu. Extrasese cantitati enorme de bunuri de la restul lumii, fara a avea vreo intentie sau abilitate de a returna acele bunuri. Restul lumii a fost efectiv taxata, si nu putea face nimic in privinta asta: nu putea forta America in faliment pentru a-i pune sechestru pe posesiunile sale in aur si alte bunuri, si nici nu putea sa isi insuseasca aceste bunuri declarind razboi si cistigindu-l. Esentialmente, America a impus lumii o taxa prin inflatie si a colectat impozit imperial.

Din acel moment, pentru a sustine Imperiul American si a continua sa taxeze restul lumii via inflatie, Statele Unite au decis sa forteze acceptarea dolarului care se deprecia continuu in schimbul unor bunuri economice, si sa faca lumea sa pastreze rezerve mereu crescinde din acesti dolari, chiar in timp ce ei se depreciau. Trebuia sa dea lumii un motiv economic pentru a acumula acesti dolari, si acest motiv a fost petrolul.

In 1971, cind a devenit clar pentru toata lumea ca guvernul U.S. nu e capabil sa-si rascumpere dolarii cu aur, el a clocit un aranjament alternativ pentru a tine lumea ostatica dolarului ei fictiv. A incheiat o intelegere ferma in 1972-73 cu Arabia Saudita – va suporta puterea Casei de Saud cu conditia ca acestia sa accepte doar dolari in schimbul petrolului lor. Impunindu-si dolarul ca unica moneda pentru liderul OPEC, dolarul a fost practic impus tuturor membrilor OPEC. Pentru ca intreaga lume trebue sa cumpere petrol de la tarile arabe, are astfel un motiv de a-si face rezerve de dolari. Si deoarece, nevoia de petrol a lumii e in crestere iar pretul petrolului e de asemeni in continua crestere, cererea de dolari de pe piata nu poate decit sa creasca la rindul ei. Dolarii nu mai puetau fi schimbati pe aur, dar acum puteau fi schimbati pe petrol.

Esenta economica a acestei intelegeri este ca dolarul era acum suportat de petrol. Cit timp situatia ramine asa, lumea trebuie sa acumuleze cantitati mereu crescinde de dolari, pentru ca acesti dolari sint necesari pentru a cumpara petrol. Cit timp dolarul este singura moneda acceptata ca plata pentru petrol, dominatia sa este asigurata, iar Imperiul American poate continua taxarea restului lumii. Daca, dintr-un motiv oarecare, dolarul si-ar pierde convertibilitatea in petrol, Imperiul American ar inceta sa existe, pentru ca n-ar mai fi capabil sa taxeze o lume independenta de nevoia de a acumula dolari. Astfel, supravietuirea imperiului dicteaza ca petrolul sa fie vandabil doar in dolari. De asemeni, implica ca restul statelor detinatoare de rezerve de petrol nu sint nici unul suficient de puternice, nici economic si nici militar, pentru a accepta plata pentru petrolul lor in altceva decit dolari. Daca cineva accepta plata in alta moneda, el trebuie convins, fie prin mijloace politice, fie militare, sa se razgindeasca.

Omul care a inceput sa ceara plata pentru petrolul sau in Euro, a fost Saddam Hussein, la sfirsitul anilor 2000. La inceput, cererea sa a fost intimpinata cu dispret, apoi neglijata, dar pe masura ce devenea clar ca era extrem de serios, si si-a convertit chiar si rezerva Iraqiana de 10 miliarde de dolari, de la Banca Mondiala, in Euro, au inceput sa se exercite presiuni politice pentru a-l ajuta sa-si schimbe parerea. Alte tari, ca Iranul, incepeau sa accepte de asemeni plata pentru petrol in alte monede, cele mai notabile fiind Euro si Yen. Pericolul pentru dolar era clar si prezent, si se impuneau actiuni punitive. Razboiul lui Bush cu Iraqul nu a avut nimic de-a face cu vreo arma de distrugere in masa, cu apararea drepturilor omului, cu raspindirea democratiei sau macar cu capturarea cimpurilor petroliere. A fost despre apararea dolarului, adica a Imperiului American. A fost despre darea unui exemplu pe care oricine care cere plata in alte monede decit dolari pentru petrol, sa-l tina bine minte.
Multi l-au criticat pe Bush pentru regizarea razboiului din Iraq cu scopul capturarii cimpurilor petroliere. Acesti critici nu pot explica de ce avea Bush nevoie de acele cimpuri – putea sa tipareasca pur si simplu dolari, gratis, si cu ei sa cumpere petrolul, cum a facut-o intotdeauna. Trebuie sa fi avut un alt motiv ca sa invadeze Iraqul.

Istoria ne invata ca un imperiu porneste un razboi pentru unul din doua motive: (1) pentru a se apara sau (2) pentru a profita de pe urma lui. Economic vorbind, pentru ca un imperiu sa initieze si intretina un razboi, beneficiile acestui razboi trebuie sa depaseasca costurile lui militare si sociale. Beneficiile derivate in mod direct din cimpurile petroliere nu pot justifica pe termen lung, costul militar al operatiunii. Bush a pornit razboiul pentru a apara abilitatea de a taxa a Imperiului American. Intr-adevar, actiunile ulterioare confirma aceasta: doua luni dupa ce Statele Unite au invadat Iraqul, programul “Petrol pentru Hrana” a fost suspendat, conturile irakiene de la Banca Mondiala au fost convertite la loc in dolari, iar petrolul a inceput din nou sa fie vindut doar pe dolari. Nimeni nu mai putea cumpara petrol in Euro. Suprematia globala era restaurata. Bush a coborit din avionul sau cu reactie si s-a declarat victorios: misiunea era intr-adevar indeplinita – Bush a aparat cu succes dolarul american, si astfel, Imperiul American.

4. Sa intelegem jurisdictia

In toata istoria, a existat doar un singur protest incununat de succes impotriva taxei pe venit. Nu este inteles in acest fel, in principal deoarece ramasite de grupuri de protest inca exista, dar nu vor sa fie asociate cu ideea de “anti-guvern”. Nu vorbesc mult despre aceste inceputuri, putini sint chiar cei care stiu despre ele. Trebuie sa ne intoarcem cu 400 de ani in urma pentru a discuta despre acest succes. A fost un succes doar pentru ca termenul de JURISDICTIE era inca bine inteles, ca semnificind “JURAMINT ROSTIT”. “Juris” in limba Latina inseamna “juramint”. “Dictie”, dupa cum stie toata lumea, inseamna “vorbire”. Protestul, evident nu a avut loc aici (in America);a avut loc in Anglia. Cum originile legii noastre (autorul articolului este american – n.t.) sint acolo, majoritatea ideilor relevante au inca aplicabilitate in aceasta tara. Iata despre ce este vorba.

Biblia tocmai fusese recent tiparita. La vremea aceea doar biserica si nobilii detineau copii, datorita costului prohibitiv al hartiei. Contrar ideii comun acceptate, nu inventia presei de tiparit a dus la tiparirea sa si a altor carti. Conceptul exista de mult timp, doar ca nu avea aplicabilitate. Tiparirea consuma multa hartie in plus (fata de aria utila tiparita). Pina sa scada preturile la hartie, era mai ieftin sa copiezi cartile decit sa le printezi cu presa. Exemplarele scrise de mina erau extraordinar de costisitoare, procurabile doar de catre cei foarte bogati: biserica, coroana si nobilii. Bogatia nobilimii este consecinta feudalismului. “Feuda” in engleza veche inseamna “juramint”. Nobilii detineau paminturile, dar pamintul nelucrat nu are mare valoare economica, cu exceptia utilizarii lui de catre vinatori-culegatori. Pamintul e util doar daca e lucrat. Deci, asa isi facea un nobil averea. Nu, nu impingea el insusi plugul. Avea servitori care s-o faca. Nobilii nu-si vindeau pamintul, nici nu-l concesionau. Il inchiriau. Ati platit vreodata chirie fara sa aveti contract ? Atunci stiti ca daca proprietarul decide sa creasca chiria peste noapte, nu exista nici o metoda legala de a protesta. Poti sa te evacuezi sau sa platesti. Dar ce se intimpla daca nu te poti evacua pentru ca nu ai unde ? Atunci o sa simti cam cu ce se maninca feudalismul.

Un arendas nu era un om liber. Era un servitor al proprietarului pamintului, sau nobilului. Pentru a avea acces la pamint ca sa-l lucreze, nobilul pretindea arendasului sa ingenuncheze in fata lui, cu palaria in mina, sa jure un juramint de loialitate si sa-i pupe inelul (prin asta, extinzind juramintul de loialitate la urmasii nobilului – care urmau sa mosteneasca inelul respectiv). Acel juramint stabilea o servitudine perpetua. In continuare, arendasul isi punea plugul la treaba. Chiria era variabila. In anii buni, era foarte mare, iar in anii secetosi scadea. Arendasul era un practicant al agriculturii de subzistenta, pastrind doar suficient din produsele muncii sale cit sa-l sustina in viata pe el si pe familia lui. Arenda era de fapt o “taxa pe venit”. Nobilul ar fi putut pretinde 100% din recolta, doar ca si-ar fi omorit servitorul. Din punct de vedere legal, arendasul era un fel de septel. Trebuia hranit, dar nu hranit bine – ci nutrit la fel ca o vaca sau un cal. Si la fel ca in cazul unei vaci sau a unui cal, vrei sa-l hranesti suficient incit sa-l menti productiv. Astfel, arendasului i se permitea sa pastreze o parte din recolta. Va puteti gindi la ea ca la “cheltuielile personale” de pe formularele de impozit de azi.

Oamenii liberi ai tinutului, in principal negustorii si mestesugarii, nu aveau juraminte de respectat. Si o stiau. Isi invatau copiii meseria pentru a le permite sa ramina liberi la rindul lor, atunci cind vor creste. Ocazional, luau cite un ucenic, cu contract jurat, de la tatal lui. Parintii copilului faceau citiva galbeni, dar cel mai mare beneficiar era copilul. Urma sa invete o meserie. Nu ave nevoie sa devina niciodata arendas. Urma sa pastreze ceea ce cistiga. Era ucenic doar o perioada de timp, tipic, sapte ani. Mestesugarii nu aveau nevoie de adolescenti, aveau nevoie de oameni puternici capabili sa se tina singuri pe picioare. Nu acceptau ucenici sub 13 ani; pina la 21 de ani ucenicul invata suficient cit sa practice pe cont propriu. In acel moment, contractul expira. Ucenicul era denumit din acel moment “journeyman”. Facuse el o calatorie (journey) ? Nu. Dar daca pronunti cuvintul, el e “jur – nee – man”. El era un om (man) care fusese anterior (nee) legat prin juramint (jur). El mergea sa lucreze pentru un “maestru” (craftsman). Plata era negociata, si putea sa ceara mai mult daca i se parea ca merita mai mult. Si era liber sa demisioneze oricind. Normal, nu ? Da, in societatea de azi este ceva normal. Dar acum 400 de ani acesti oameni erau exceptiile, nu regula. La un moment dat, daca journeyman-ul era bun in ceea ce facea, devenea recunoscut pe piata ca “maestru” (craftsman) si oamenii veneau la el sa-l roage sa-i primeasca copiii ca ucenici, pentru ca si ei sa invete de la el, sa devina journeymen (oameni anterior-legati prin juramint) si sa pastreze ce cistiga cind atingeau virsta de 21 de ani. Juramintul arendasului era pe viata. Juramintul tatalui ucenicului dura doar un anumit numar de ani. Totusi, juramintele erau importante, de ambele parti. Atit de importante incit, la un moment dat mestesugarii au stabiliti ghilde (insemnind “aur” – “gold”) ca o protectie contra potentialei amenintari guvernamentale de a-i obliga sa se lege in servitudine prin juraminte fortate.

Cint un ucenic devenea journeyman, i se permitea sa devina membru intr-o ghilda doar daca se lega printr-un juramint secret catre ghilda. Literal, jura sa “serveasca aurul” (ghilda). Doar aurul. Jura ca nu va lucra decit daca va fi platit ! Odata jurat, orice alt juramint de servitudine ar fi fost un sperjur al juramintului initial. Se lega pe viata sa nu devina niciodata servitor, decit pentru stapinul mereu binevoitor: aurul. (Ca o paranteza, Ordinul Francmasoneriei Libere si Acceptate este o ramasita a unei astfel de ghilde. Le-ar place sa creada ca G -ul de pe emblemele lor semnifica God – Dumnezeu, dar realitatea este ca semnifica Gold – Aur.)

Si cum spuneam, a venit momentul in care Biblia a fost tiparita. Piata pentru aceasta Biblie tiparita nu era formata din cei bogati – ei aveau deja o copie scrisa de mina. Nu era formata nici din arendasi – ei erau prea saraci ca sa si-o permita chiar si acum. Piata era constituita din mestesugari si negustori – si cartea era atit de scumpa incit erau necesare economiile de-o viata ale tuturor rudelor pentru a cumpara o Biblie a familiei. Celalt motiv pentru care mestesugarii erau piata, era faptul ca ei fusesera deja invatati sa citeasca, ca parte a uceniciei. In calitate de contractori, trebuia sa stie sa citeasca. In afara de ei si de familiile celor super bogati (si de preoti), nimeni nu stia sa citeasca.

Acesti oameni au fost isterizati cind au citit poruncile lui Isus impotriva juramintelor (Matei 5: 33. Ati auzit ca s-a poruncit celor din vechime: „Sa nu juri stramb; ci sa implinesti fata de Domnul juramintele tale.”; 34. Dar Eu va spun: sa nu jurati nicicum; nici pe cer, pentru ca este Tronul lui Dumnezeu; 35. nici pe pamant, pentru ca este asternutul picioarelor Sale; nici pe Ierusalim, pentru ca este Imparatia Sa; 36. Sa nu juri nici pe capul tau, caci nu ai tu putere sa faci un singur fir de par alb sau negru; 37. Ci voi cind spuneti “Da” sa fie “da”, iar cind spuneti “nu”, sa fie “nu”; tot ce trece peste aceasta, vine de la Satana). Aceste notiuni erau ceva nou pentru ei. Timp de peste o mie de ani avusesera incredere ca biserica – mai intai in biserica Romei, apoi biserica Anglicana – le spunea tot ce trebuie sa stie din cartea aceea. Si acum descopereau ca Isus a poruncit “sa nu juri”. Asta da revelatie.

Imagineaza-ti ca descoperi o conspiratie care dureaza de o mie de ani. Fara juraminte nu ar fi existat arendasi, muncind pentru nobilime si primind in schimb doar o existenta la limita supravietuirii. Toata ordinea sociala se baza pe juraminte; toata societatea PRETINDEA ca este Crestina, si totusi viola o comanda fundamentala a lui Cristos ! Si mestesugarii participasera la asta, inconstient, pretinzind contracte jurate de la parintii ucenicilor, si legindu-se ei insisi prin juramint atunci cind erau acceptati in ghilde. Nu avusesera cum sa stie ca asta era interzis de Isus. Erau foarte furiosi, livizi ar fi un termen mai potrivit. Guvernul prevazuse ca urma sa se intimple asa ceva, dar ce era sa faca ? sa interzica Biblia ? Tiparitul s-ar fi facut oricum ilicit si conspiratia ar fi fost confirmata de interdictie. Asa ca au venit cu o schema mai buna. O cunoastem in ziua de azi sub numele de “Reforma”.

Intr-o unanimitate nemaintilnita pina atunci, guvernele Europei au adoptat un tratat. Acest tratat permitea oricui dreptul statal de a-si fonda o biserica. Bisericii urma sa i se acorde un certificat (charter). Tot ce trebuia sa faca pentru asta era un lucrusor extrem de simplu. Trebuia sa fie de acord cu termenii tratatului.

Scris marunt si ascuns bine printre termenii acestui tratat, care era constituit in majoritate din umplutura relativ inocenta dar irelevanta, exista o stipulare care prevedea ca biserica nu se va opune juramintelor “legitime”. Isus a spus “nici unul”. Bisericile au spus (si inca o fac) “nici unul, CU EXCEPTIA….”. Cine credeti ca are dreptate ?

Mestesugarii s-au enervat inca si mai tare. Parasisera deja in masa biserica Anglicana. Dar cu noile biserici “reformate” in opozitie flagranta cu poruncile Cristice, nu exista nici un fel de biserica in care sa se integreze – sau pe care s-o fondeze. Si-au exercitat dreptul la libera intrunire pentru a discuta Biblia. Unii dintre ei o predicau la colturi de strada, uzind de dreptul lor de libera exprimare. Dar nu puteau fonda o biserica in conformitate cu preceptele lui Isus, pentru ca a fonda o biserica ar fi insemnat sa consimta la termenii tratatului sus-mentionat, iar tratatul era in contradictie cu Biblia. Pentru a-si arata dezacordul lor absolut cu cei care pastrasera asta un secret atita timp, refuzau sa acorde oricarui reprezentant statal sau clerical orice urma de respect. Obiceiul acelor zile era sa-ti descoperi capul atunci cind intilneai un preot sau un oficial guvernamental. Mestesugarii si-au confectionat palarii negre, foarte inalte (precursoarele jobenului) pentru ca si celui mai miop dintre oficiali sa-i sara in ochi lipsa lor de politete. Pronumele “you” (tu) era forma politicoasa, formala de adresare atunci cind te adresai unui superior. “Thee” era pronumele familiar, folosit in familie si in discutiile cu prietenii. Mestesugarii au inceput sa se adreseze oricarui oficial, preot sau judecator, cu “thee” sau cu numele lor mici “George”, “Mitica”, “Ionel”. Azi ii cunoastem pe acesti oameni sub numele de “Quakeri”. Este o porecla pe care le-a dat-o un judecator. Unul dintre ei i-a spus judecatorului ca ar fi bine sa “se cutremure (quack) in fata Domnului, Dumnezeului atotputernic”. Judecatorul i-a raspuns fara pic de respect “tu esti cel care tremura aici”. Asta a sunat amuzant, fiind total nepotrivit (dupa cum vom vedea in continuare), asa ca porecla s-a pastrat. Datorita pierderilor masive de membrii – in special cei din genul care “contribuie” la “bunastarea” bisericii – biserica Anglicana era practic falimentara. Nu era doar din cauza Quakerilor, ci si din cauza celorlalte “Biserici Reformate” unde plecau oamenii. In Europa, biserica Catolica avea suficiente fonduri la ciorap incit sa faca fata furtunii. Mult mai tinara biserica Anglicana, nu avusese insa timp sa faca economii.

Dar biserica Anglicana, fiind o intreprindere de Stat, nu poate da faliment. Este de datoria statului sa o intretina in zile negre. Parlamentul a facut-o. A stabilit o taxa in acest scop. O draguta de taxa religioasa, si dupa standardele curente una foarte mica, o zeciuiala (10%). Dar prin asta a facut o greseala fatala. Quakerii in calitate de comercianti, au realizat rapid ca aceasta taxa pe venit era nelegitima, cel putin in cazul lor. In calitate de oameni ne-jurati si ne-legati, au opinat ca nu trebuie s-o plateasca. In lipsa juramintelor care sa le stabileasca servitudinea, nu exista “juris-dictie”. Si aveau dreptate. In ciuda faptului ca existau legi care incriminau (faceau o crima) refuzul de a plati taxa, nimeni nu a fost arestat sau acuzat.

Asta a atras atentia restului societatii. Oameni care opinasera in trecut ca Quakerii sint “extremisti” erau acum brusc interesati despre ideile acestora. Ca intotdeauna, banii vorbesc. Oamenii astia pastrau tot ce munceau in timp ce restul celor ne-jurati, crezind ca taxa li se aplica, ei bine, erau cu 10% pe minus. Miscarea Quakerilor a inceput sa se extinda vertiginos, si odata ce a fost legitimizata de “piata”, membershipul in biserica Anglicana a scazut si mai tare, si odata cu el, si donatiile. Taxele erau insuficiente pentru a contrabalansa aceste pierderi aditionale. Taxa pe venit se dovedea practic contraproductiva in scopurile ei de a ajuta biserica. Membrii guvernului si ai bisericii erau in panica. Daca miscarea continua sa se extinda in ritmul asta, peste o generatie nimeni nu avea sa mai jure nimic. Cine urma sa cultive pamintul nobililor ? Sigur, s-ar fi gasit cine, dar nu in chip de servitori care abia isi duc zilele. Pamintul ar fi trebuit sa fie inchiriat printr-un contract, a carui valoare se negocia pe o piata libera, nu era dictata de vointa unilaterala a nobilului. Bogatia nobilimii, veniturile lor, urmau sa fie grav diminuate. Cit despre biserica Anglicana, ce putine proprietati avea, trebuiau sa fie vindute. Dar mult mai inspaimintatoare era diminuarea respectului cerut de preoti si oficiali. Ce urma sa se aleaga de superioritatea lor daca toata lumea se obisnuia sa-i trateze ca pe niste egali ?

Au inceput sa foloseasca termenul “anarhie”. Dar Anglia era o monarhie, nu o anarhie. Si in asta rezida solutia ultima la problema, sau cel putin asa a crezut guvernul. Exista un aspect al monarhiei foarte greu de inteles de catre un american. Coroana are drept divin, sau cel putin asa pretinde. O expresie a dreptului divin al coroanei este puterea de a conduce prin simpla comanda. Coroana poate da comenzi. Regele spune “sariti”. Toata lumea sare.

De ce sare toata lumea ? Simplu. Este o crima sa NU sari. Neindeplinirea unei comenzi, in mod voit, este considerata tradare, inalta tradare. Coroana Britanica a dat o comanda pentru a opri protestul contra taxei pe venit.

A comandat coroana ca toata lumea sa plateasca taxa ? Nu, asta nu era posibil. Cu adevarat nu exista “juris-dictie”. Si asta n-ar fi facut nimic ca sa rezolve lipsa de respect. Coroana a facut ceva mai bun decit atit: a ordonat ca fiecare om sa jure credinta coroanei! Teribil de crestinesc, nu ? La propriu.
O mica parte din protestatari a ascultat. Majoritatea au refuzat. Era o simpla decizie intre alb si negru. Isus a spus “nu jurati deloc”. Au optat sa-l asculte pe El, si nu coroana. Asta i-a adus rapid in sala de tribunal, acuzati de inalta tradare. Un oficial lua pozitia martorului, si jura ca nu are nici o inregistrare despre juramintul de credinta al acuzatului. Apoi acuzatul era chemat sa depuna marturie, neexistind inca un drept de a nu depune marturie impotriva ta insuti. El refuza sa accepte juramintul. Cu refuzul inregistrat, curtea il gasea vinovat instantaneu. Toata prcedura dura 10 minute. Viteza era necesara pentru ca erau citeva sute la coada asteptind sa fie judecati in aceeasi zi, pentru propriile inalte tradari. Pe scurt, inchisorile si-au atins capacitatea maxima de functionare. Dar nu erau umplute asa cum credeti voi. Oamenii care refuzasera sa jure nu erau acolo. Acolo erau copiii lor. Exista o lege care permitea asta. Pe vremea aia nu exista nici un sistem de ajutor social. Prin urmare, nevasta si copiii unui puscarias continuau sa fiinteze prin mila vecinilor sau isi incetau existenta, murind de foame. Era tipic pentru un om condamnat de crime minore sa-si trimita unul din copii la puscarie timp de 30 sau 90 de zile. In acest fel, putea sa continue sa-si cistige existenta, si sa puna o paine pe masa. Totusi, in cazul crimelor majore, de obicei nevasta nu permitea unui copil sa-i ia locul barbatului ei. Familia prefera sa cerseasca decit sa-l vada pe criminal liber in societate. Numai ca in cazul de fata, familia nu avea o biserica. Vecinii erau toti in aceeasi situatie. Caritatea era practic non-existenta pentru ei. Familia era destinata sa moara de foame daca unul din copii nu lua locul celui care cistiga painea. Din nefericire, alegerea rationala era sa trimiti copilul cel mai putin productiv.

Asta insemna de obicei cel mai mic copil, de obicei o fiica. Astfel, inchisorile din Anglia au fost umplute cu adolescente, care serveau sentinte pe viata pentru tatii lor. Acele vieti erau scurte. Nu exista incalzire in inchisori. Tuberculoza calarea inchisorile, si nu numai ea. Un barbat puternic, poate ar fi rezistat citiva ani. O fata tinara isi masura restul vietii in luni. A fost un holocaust Crestin, un adevarat sacrificiu de miei nevinovati. (Si, sa notam aici, complet ignorat de cartile de istorie care trateaza aceasta perioada din trecut, pentru a nu pune biserica si coroana in posturi penibile). In pofida mortalitatii extrem de ridicate, puscariile erau in continuare pline pina la refuz. Nu exista grija faptului ca fetele urmau sa fie violate sau brutalizate de alti puscariasi, pentru ca toti ceilalti puscariasi, adevaratii criminali, fusesera toti eliberati pentru a face loc. Eliberarea prematura era prioritizata in functie de severitatea crimei. Iar inalta tradare era cea mai grava crima posibila. Criminalii, arsonistii, hotii, violatorii, toti fusesera eliberati. Asta a avut o influenta majora asupra comertului. L-a oprit complet. Existau tilhari din metru in metru pe fiecare drum. Gastile de pungasi erau sefii strazilor in orice oras. Subiectii jurati ai coroanei stateau in spatele usilor batute in cuie, in case friguroase si intunecate, intrebindu-se cum o sa-si continue existenta cind rezervele de apa se vor epuiza.

Intr-un final s-au aventurat afara sa participe la intruniri despre rezolvarea situatiei. La acele intruniri se discutau metode de a da jos coroana careia ii erau jurati! Numiti-l sperjur. Numiti-o tradare. Numiti-o oricum, dar ei intentionau sa-si puna vorbele in fapte, si asta curind, inainte sa moara de foame sau de lama vreunui tilhar. Ar trebui notat aici ca haosul si anarhia au survenit nu ca urmare a refuzului de a jura, ci ca rezultatul direct al incercarii guvernului sa-i faca pe oameni sa jure! Coroana a luat nota rapid de lozincile revolutionare care incepusera sa apara pe ziduri si a ordonat eliberarea copiilor din inchisor si recapturarea adevaratilor criminali, inainte sa fie indepartata din functie de forta armelor. Curtile au inventat notiunea de “afirmare in loc de juramint” (affirmation in lieu of oath). Quakerii au acceptat asta ca pe o victorie, avind in vedere prin ce trecusera. Culmea e ca Isus a interzis de asemeni afirmarea, numind-o “juramint pe cap” (oath by the head).

Cind coloniile si-au deschis portile imigratiei, Quakerii au parasit Europa in masa, punind cit de multa distanta puteau intre ei si coroana. Exista o frica extrem de rationala privind repetabilitatea situatiei. Asta a facut ca ei sa constituie o parte importanta a Americii, suficienti cit sa aiba o influenta notabila in politica. Ar fi putut bloca ratificarea Constitutiei, daca i s-ar fi opus. Unele din cererile lor au fost incorporate in ea, dupa cum si unele din concesiunile pe care le-au facut pentru a contrabalansa cererile satisfacute. Cea mai evidenta influenta in Constitutie este definitia tradarii, singura crima definita in document. Tradarea aici este doar jumate din tradarea de sub coroana. In America, tradarea poate fi doar o actiune. Refuzul de a actiona intr-un anumit fel la comanda guvernului nu este tradare, si deci NU E O CRIMA. Acest principiu este reafirmat in Declaratia Drepturilor, unde jursdictia teritoriala a curtilor pentru un act criminal este limitata la locul unde crima a fost COMISA. Refuzul sau esecul de a comite un act, nu este o actiune “comisa” – ci din contra, o actiune “omisa”. In aceasta tara “a nu face nimic” nu poate fi o crima, chiar daca cineva pretinde ca are puterea de a-ti ordona sa faci ceva. Cu acest concept bine stabilit, noul guvern ar fi durat aproximativ trei ani. Vedeti dumneavoastra, daca nu poate fi o crima sa nu faci ceva, ofiterii guvernamentali nu ar fi facut NIMIC – cu exceptia ridicarii salariului. Acest adevar i-a fortat pe Quakeri sa faca o concesie.

Oricine care detine o slujba guvernamentala trebuie sa jure (sau sa afirme) ca va suporta Constitutia. Constitutia imputerniceste Congresul sa dea legi necesare si potrivite pentru a controla puterile cu care poporul ii investeste pe acesti oficiali. Aceste legi le stabilesc indatoririle. Daca un astfel de oficial “esueaza” in indatoririle sale legitime, prin asta ar face juramintul sau, fals. A jura un juramint fals este o ACTIUNE. Astfel, pedepsele pentru esec cad sub categoria sperjurului si nu a tradarii. Dar asta se aplica doar persoanelor aflate sub juramint (oath of office), care sint in slujba respectiva doar datorita juramintului lor. Si asta e situatia si in ziua de azi. Doar ca guvernul a confuzat foarte bine acest fapt, astfel incit omul obisnuit accepta sa-i plateasca o chirie, adica un impozit pe venit. Dupa cum probabil stiti, prima folosire a impozitului pe venit a venit cu mult inaintea amendamentului 16. Acea taxa a fost APROAPE abolita printr-o decizie de la sfirsitul secolului 19, a Curtii Supreme. Probelma era ca taxa nu era impartita, si nici nu putea fi impartita, pentru ca se baza pe venitul fiecarei persoane si nu pe un total general divizat intre state conform recensamintului. Dar taxa pe venit nu a fost complet abolita. Curtea a dat o singura exceptie. Veniturile ofiterilor federali, derivate din beneficiul slujbei, putea fi taxat. Esentialmente, Curtea Suprema a afirmat ca ceea ce Congresul da, el poate cere inapoi. Cum acesta nu era un venit cistigat intr-un anume Stat, regulile impartirii nu se aplicau. Are sens ?

[Initial, constitutia stipula ca Congresul are puterea de a colecta taxe de la State, iar taxele vor fi impartite intre state proportional cu populatia din fiecare stat - cu alte cuvinte un impozit fix.
http://en.wikipedia.org/wiki/Sixteenth_Amendment_to_the_United_States_Constitution - n. t.]

Acuma, nici o curte nu poate sa faca pur si simplu reguli pentru ca vrea. Functia unei curti este sa raspunda intrebarilor care i se pun. Si pentru a pune intrebari, o persoana are nevoie de calitate procesuala activa (“locus standi”). Petentul trebuie sa arate ca o actiune a avut loc, care-l afecteaza, deci ii confera “locus standi” (http://en.wikipedia.org/wiki/Standing_%28law%29 – n.t.). Daca Curtea Suprema a adresat problema venitului ofiterilor guvernamentali, inseamna ca petentul era un astfel de ofiter. Altfel, problema nu putea fi ridicata.

Congresul taxa beneficiile sale derivate din slujba pe care o avea. Dar Congresul taxa DE ASEMENI veniturile sale suplimentare, provenite din interiorul unui Stat. Puteau fi comisioane, chirii, drepturi de autor, poate si donatii. Daca avea o slujba secundara, puteau fi comisioane sau salarii. Acele forme de venit nu puteau fi taxate. Totusi, Congresul ii putea taxa beneficiile derivate din functia de ofiter guvernamental.

Decizia Curtii a fost sfirsitul oricarei forme de impozit pe venit. Motivul este evident. In loc sa taxezi beneficiile derivate din serviciul de ofiter guvernamental, este mult mai usor sa reduci beneficiile din start. Scuteste timp. Scuteste hartie. Banii stau in Trezorerie in loc sa iasa afara, si apoi sa revina 16 sau 18 luni mai tarziu. Deci, desi beneficiile puteau fi teoretic taxate, datorita acelei decizii, Congresul a renuntat sa mai taxeze. Exista doua moduri de a aboli o decizie a Curtii Supreme. Primul este ca insasi curtea sa revina asupra hotaririi ei. Acesta e un concept foarte ciudat. De fapt, este o imposibilitate. Al doilea mod in care o curte isi poate schimba hotarirea anterioara este daca statutele sau Constitutia se schimba, acea schimbare afectind premisele pe pe care se fonda concluzia anterioara a curtii. Pentru ca decizia Curtii Supreme aproape abolea taxa pe venit, s-a utilizat al doilea mod – Amendarea Constitutiei. Acesta a fost
Amendamentul 16.

Amendamentul 16 permite Congresului sa taxeze veniturile din orice sursa ar fi ele derivate, fara sa ia in considerare impartirea pe State. Veniturile cui ? Hei, asta nu spune (si nici statutele promulgate sub el). Curtea Suprema a afirmat ca Amendamentul nu acorda Congresului “puteri noi”. Ceea ce e foarte adevarat. Congresul a avut intotdeauna puterea de a taxa veniturile, dar numai pe cele ale ofiterilor guvernamentali, si numai pe cele derivate din beneficiul muncii de ofiter. Tot ce a facut amendamentul 16 a fost sa extinda PUTEREA EXISTENTA de a taxa veniturile ofiterilor (din beneficiul muncii de ofiter) asupra veniturilor din alte surse (indeferent de ce fel). Amendamentul 16 si statutele promulgate sub el nu trebuie sa mentioneze ale cui venituri fac subiectul taxei. Curtea Suprema a mentionat asta deja: ale ofiterilor. Este logic. Daca ar putea fi o crima pentru un om liber sa “esueze voit” sa completeze formularul de impozit pe venit, acea crima ar putea exista doar prin definitia monarhica de “tradare”. In aceasta tara o crima prin omisiune poate exista doar ca sperjur. Punct. Fara exceptie.

Astfel, trucul folosit de guvern este sa te faca sa pretinzi fara sa-ti dai seama, ca esti ofiter guvernamental. Probabil acum spui “Omule, n-as fi niciodata atit de dement incit sa pretind asta”. Pariez 100 $ ca pot sa-ti dovedesc ca ai facut-o si va trebui sa fi de acord. Ai semnat vreodata un formular W-4 1040 ? Atunci ai facut-o.

Vezi scrisul marunt de la sfirsitul forumlarului. Ai semnat ca este “adevarat” ce declari, “sub penalitatea sperjurului” ? Ai semnat ? Sperjurul este o infractiune. Ca sa comiti sperjur, trebuie ca INAINTE de asta sa accepti sa te afli sub juramint (sau afirmatie). Stii deja asta. Este bine-cunoscut. Deci, pentru a fi pedepsit pentru sperjur trebuie sa te afli sub juramint, corect ? Corect. Nu exista alt mod, decit daca accepti ca esti legat prin juramint. A pretinde ca esti sub juramint fara sa fii, este automat tot sperjur. Sperjur inseamna sa faci un juramint fals. Deci, a afirma ceva “sub penalitatea sperjurului”, implica a afirma ca esti sub juramint. Aceasta afirmatie ar putea fi adevarata sau ar putea fi falsa. Dar daca este falsa si tu o faci cunoscind faptul ca este falsa, atunci comiti sperjur doar prin faptul ca pretinzi asta.

Ai citit Constitutia. De cite ori poti fi judecat si condamnat pentru aceeasi crima ? O data ? Am auzit bine ? Ai spus: doar o singura data ? Bine, atunci. Stii ca nu poti fi nici macar acuzat o a doua oara.

Termenul “pedepse” este plural. Mai mult decit o data. Ups! N-ai spus ca poti fi judecat doar o data, pedepsit o data, pentru o singura crima ? Sigur ca ai spus. Si asta ar fi aproape intotdeauna adevarat. Exista o singura exceptie. Un ofiter federal sau angajat public, poate fi judecat de doua ori, penalizat de doua ori. A doua pedeapsa, rezultind din condamnarea pentru “impeachment” consta in pierderea beneficiilor postului, pe viata. Ofiterii federali se afla sub juramint, juramintul-de-oficiu (oath of office). De asta ii numim “servitori publici”. Juramintul stabileste jurisdictie (juramint rostit), permitindu-le sa fie pedepsiti a doua oara, pentru sperjur. Ai fost pacalit sa semnezi un formular sub penalitatea sperjurului. Nu te afli sub juramint care sa faca posibil sperjurul. Nu poti fi penalizat de doua ori pentru acelasi act criminal, nici macar pentru sperjur. Totusi, pentru ca ai avut incredere ca guvernul nu va incerca sa te pacaleasca, ai semnat un formular pretinzind ca exista jurisdictie (juramint rostit) acolo unde nu exista nici una.

Odata ce ai semnat primul formular, guvernul va considera pentru totdeauna ca esti servitor public. Opreste-te din a semna aceste formulare in timp ce continui sa ai venit, si vei fi acuzat de “esec voluntar de a depune formularul” (willful failure to file), o crima de a face nimic atunci cind ti se comanda sa faci ceva!

Initial, taxa pe venit necesita un juramint (sau afirmatie) facut in fata notarului. Un criminal pe nume Sullivan a mers cu problema pina la Curtea Suprema. Argumentatia lui era ca daca isi declara veniturile provenite din activitati criminale, acea informatie urma sa fie utilizata pentru a fi acuzat de crime. Daca nu le lista dar jura ca formularul este “adevarat, corect si complet”, putea fi acuzat si condamnat pentru sperjur. Pierdea daca o facea, pierdea daca n-o facea. Curtea Suprema nu a a putut decit sa fie de acord. A decis ca o persoana poate refuza sa furnizeze orice informatie pe acel formular, facind exceptie in mod individual, linie cu linie, si declarind pe acea linie ca refuza sa depuna marturie impotriva lui insusi. Acesta ar fi trebui sa fie sfirsitul taxei pe venit. In citiva ani toata lumea urma sa refuze sa marturiseasca impotriva lui insusi atit pe linia pentru “venituri brute” cit si pe linia “venituri nete”, fortind un raspuns de zero pe linia “taxe datorate”. Dar, acea decizie era luata pe premisele unui juramint depus in fata notarului, avind astfel calitatea de “marturie”.

In acel moment, Congresul a ordonat INSTANTANEU sa se schimbe formularele. In locul juramintului in fata notarului, ele urmau sa contina declaratia ca sint facute “Sub penalitatea sperjurului”. Decizia anterioara a Curtii Supreme a fost facuta perimata. Congresul schimbase premisele pe baza carora se ajunsese la acea concluzie. Veridicitatea informatiei de pe formular nu mai depindea de un juramint notarial. Acum depindea de juramintul-de-oficiu al platitorului de taxe. Si, asa cum multi “protestatari” din anii 70 si inceputul anilor 80 au descoperit rapid, decizia Curtii Supreme in cazul Sullivan nu mai avea relevanta in cazul lor.
Nu a existat niciodata un proces in nici o problema legata de impozitul pe venit fara un formular SEMNAT adus ca dovada in fata curtii. Curtea ia la cunostinta de semnatura de sub clauza de sperjur si presupune ca acuzatul este judecat in calitatea sa de ofiter public, aflat sub juramint-de-oficiu si care poate fi pedepsit de doua ori pentru un act de sperjur. Curtea are jurisdictie pentru a judeca o astfel de persoana pentru crima de a NU fi actionat. Jurisdictia deriva din conceptul de sperjur, nu din acela de tradare.

Totusi, curtea se afla intr-o postura ciudata aici. Daca acuzatul ar fi chemat sa depuna marturie, sub juramint sau afirmatie ca va spune adevarul, si apoi va afirma ca nu se afla sub nici un juramint-de-oficiu si ca nu este ofiter federal sau angajat public, acea afirmatie ar contrazice semnatura de pe formular, acceptata deja ca dovada si facuta sub pretentia de juramint. Aceasta contradictie ar da nastere unui sperjur tehnic. Sub statutele federale, sperjurul in curte este comis atunci cind o persoana face voluntar doua afirmatii, ambele sub juramint, care se contrazic una pe alta.

Clauza sperjurului pretinde ca martorul este o persoana federala. Daca afirma contrariul din boxa martorilor, judecatorul este obilgat sa-l acuze de sperjur! La procesul ulterior pentru sperjur, cele doua afirmatii contradictorii “Ma aflu sub penalitatea sperjurului” si “Nu sint ofiter federal sau angajat public” vor fi singurele dovezi privind comiterea sperjurului. Cum lista angajatilor federali este o informatie publica, adevarul ultimei afirmatii va fi evidentiat. Asta ar dovedi falsitatea clauzei sperjurului. Nu putem avea asa ceva in inregistrarile publice, nu ? Acum probabil va ginditi la acele procese ale “tax protester”-ilor pentru “esec voluntar” unde acuzatul a intrat in boxa martorilor si a depus marturie, ca nu este ofiter federal. Autorul acestui text a studiat citeva astfel de cazuri. Cazul lui Irwin Schiff si F. Tupper Saussy vin in minte. Si aveti dreptate: au spus curtii ca nu sint ofiteri federali. Din nefericire, nu au spus asta in timp ce se aflau sub juramint. Judecatorul devine foarte distrat – cel putin asta ar incerca sa pretinda daca s-ar ridica vreodata problema. Uita sa-l puna sa jure pe acuzat inainte sa-i accepte marturia. Acuzatul spune adevarul dar o face fara a se afla sub juramint. Cum nu se afla sub juramint, nimic din ce spune nu poate constitui sperjur tehnic in calitate de afirmatie contradictorie clauzei sperjurului de pe formularul de impozit, care este deja acceptat ca dovada. Curtea il va judeca aproape intotdeauna vinovat pentru esecul lui de a depune formularul. Destept sistem. Si totul incepe cind o persoane care NU este ofiter federal sau angajat public, isi semneaza prima depozitie de taxe, afirmind in mod FALS ca se afla sub un juramint, care daca ar fi incalcat, l-ar face dublu culpabil. Este inca o problema de jurisdictie (juramint rostit). Asta nu s-a schimbat in 400 de ani. Singura diferenta este ca in aceasta tara nu avem un monarh capabil sa ne comande sa actionam. In America trebuie sa acorzi VOLUNTAR jurisdictie. Odata ce ai facut-o, esti subiect comenzilor privind indatoririle de oficiu. De unde faptul ca taxa pe venit este “voluntara” la inceput, dar “compulsorie” odata ce ai acceptat. Accepti voluntar odata cu primul formular pe care-l semnezi, probabil un W-4 la virsta de 15 ani. Semnezi voluntar o declaratie falsa care pretinde ca esti subiect jurisdictiei lor. Te-am prins! Ah, si procurorul introduce la dosar formularele anterioare pe care le-ai semnat, si va spune intotdeauna curtii ca acele formulare arata ca tu stiai ca este DATORIA ta sa completezi si depui formulare in continuare. DATORIE! Un om liber nu are DATORII. Un om liber nu datoreaza nimic guvernului federal, pentru ca nu primeste nimic de la el. Dar un ofiter federal are datorii. El primeste ceva – beneficiile oficiului. In schimbul acelor beneficii, Congresul ii poate pretinde ca el sa plateasca o taxa pe celelalte forme de venit pe care le are, din orice surse, conform Amendamentului 16. Daca aceste concepte ar fi intelese, numarul ofiterilor federali reali, jurati, s-ar diminua drastic. Iar numarul ofiterilor federali pretinsi (care te include si pe tine) s-ar diminua la zero. Functionam sub acelasi sistem de acum 400 de ani, cu modificarile de rigoare, astfel incit sa nu-ti dai seama imediat. Da, este o problema de jurisdictie. O problema de juramint-rostit. Foarte probabil, atunci cind ai studiat Constitutia ai fost confuzat de Amendamentul 14. Te-ai intrebat cine sint persoanele “subiect jurisdictiei” Statelor Unite, si in consecinta, cine nu este. Explicatia este simplu de dat, privind din perspectiva istorica corecta.

Rolul pretins al Amendamentului 14 este sa acorde drepturi civile fostilor sclavi. O metoda era necesara pentru a-i converti din septel in civili. Curtea Suprema luase hotariri care faceau asta imposibil. Prin urmare, un Amendament era necesar. Dar a necesitat un pic mai mult decit amendamentul. Fostii sclavi trebuia sa performeze o actiune, care sa-i aduca sub “jurisdictia” Statelor Unite. Ar trebui sa te fi prins pina acum ca modul in care s-a realizat asta, a fost un juramint.

Dupa ce luptele cu rebelii au incetat, sclavii manumiti erau liberi, dar fara drepturi. Nu aveau nici o putere electorala – nu puteau vota. Guvernul Statelor Sudice era destul de iritat de ce se intimplase in ultimii ani, asa ca nu avea nici cea mai mica intentie sa extinda franchizele electorale fostilor sclavi. Guvernul Federal a gasit o cale pentru a forta asta. A ordonat ca votantii sa fie “inregistrati”. Si pentru a te inregistra ca votant, era necesar sa JURI un juramint de loialitate Constitutiei. Albii nu aveau nici cea mai mica intentie sa faca asta. Erau si ei iritati de faptul ca scuza pentru toate luptele fusese o premisa Constitutionala pretinsa si nescrisa, ca un “Stat are dreptul de secesiune”. Fostii sclavi nu au avut insa nici o problema in a jura loialitate Constitutiei. Vasta lor majoritate nu avea oricum nici cea mai mica idee ce este acela un juramint, sau macar ce este aceea o Constitutie!

Vaste inregistrari in masa au avut loc. Printr-o ciudata intorsatura istorica, acestea au fost sponsorizate masiv de Quakeri care si-au oferit voluntar asistenta. Astfel, majoritatea juramintelor au fost primite de Quakeri! Fiecare fost sclav a fost jurat, jurind ceea ce era de fapt un JURAMINT DE OFICIU. Franchiza electorala exista aproape exclusiv printre fostii sclavi, in timp ce albii din Sud refuzau unanim sa jure si renuntau la dreptul lor de a vota. O vreme, multe din guvernele Statelor Sudice au fost compuse exclusiv din fosti sclavi. Fostii sclavi devenisera ofiteri federali de jure (prin juramint), “subiecti jurisdictiei Statelor Unite” prin acel juramint. Erau oficiali ne-compensati, care nu primeau nici un beneficiu pentru asta, exceptind ceea ce le fusese acordat prin Amendamentul 14. Au existat discutii despre acordarea unor compensatii sub forma a 40 de acrii de pamint si un magar, dar au fost abandonate rapid.

Jurisdictia asupra unei persoane exista doar prin juramint. Intotdeauna a fost asa, si intotdeauna va fi asa. Pentru ca o curte sa aiba jurisdictie, cineva trebuie sa depuna o plingere sau petitie, sub juramint. In problemele criminale acuzatia este facuta sub juramint de catre unul din jurori (indictment) sau de un ofiter federal aflat sub juramint. Inainte chiar si de a se emite un mandat, cineva trebuie sa jure ca exista o cauza probabila. Daca se va descoperi ulterior ca NU exista o cauza probabila, persoana poate fi acuzata de sprejur. Totul se invirteste in jurul juramintelor. Si unica crima pentru care imunitatea, chiar si “imunitatea suverana” nu poate exista, este… sperjurul.

Trebuie sa intelegi “jurisdictia”. Acest termen poate fi inteles numai atunci cind este inteleasa istoria lui. Intelege ce inseamna “jurisdictia”. Nu ai afirmat VOLUNTAR ca esti “sub penalitatea sperjurului” pe acele formulare de impozit pe care le-ai semnat. Pote ai facut-o voluntar dar in mod sigur ai facut-o ignorant! Nu ai realizat importanta si implicatiile acelei clauze. A fost, sincer vorbind, o GRESEALA. Una mare. Una extrem de prosteasca. Dar totusi, doar o greseala. Voluntariatul depinde de intentie. Nu ai avut nici o intentie sa pretinzi ca te afli sub un juramint de oficiu, un sperjur care-ti poate aduce duble penalizari. Pur si simplu nu ai fost atent la acele cuvinte. Ce faci cind descoperi ca ai facut o greseala ? Ca un om onest, le comunici celor care ar fi putut fi afectati de eroarea ta, te scuzi, si promiti sa fi mai atent in viitor, ca o demonstratie ca si tu, ca si toti ceilalti, inveti din greselile tale. Ar trebui sa trimiti Secretarului Trezoreriei Statelor Unite o scrisoare scurta, si o copie la Comisionerul Veniturilor Interne. Explica faptul ca nu ai observat scrisul marunt din josul paginii si ce inseamna el. Explica ca nu ai jurat niciodata un astfel de juramint, si din motive de constiinta, nici n-o s-o faci vreodata. Ai repetat aceasta greseala pe toate formularele pe care le-ai semnat vreodata. Dar acum ca intelegi cuvintele, nu vei mai repeta vreodata greseala! Acesta va fi sfirsitul oricarei posibilitati de a fi vreodata acuzat de “esec voluntar de a depune formularul”. Prea simplu ? Nu, este doar atit de simplu pe cit ar trebui sa fie. Jurisdictia (juramintul rostit) este o problema destul de simpla. Ori esti subiect jurisdictiei, datorita juramintului pe care l-ai rostit, ori nu esti. Daca nu te afli sub juramint si renunti la toate pretentiile, falsele afirmatii pe care le-ai pretins, pe baza carora guvernul a presupus ca esti sub juramint, atunci jurisdictia nu exista si devi un om liber. Un om liber nu poate fi obligat sa performeze nici un act sau amenintat cu o pedeapsa, si in nici un caz cu doua, daca nu se supune. Asta ar constitui o acuzatie de tradare, conform unei definitii care a fost abolita aici.

Este o problema istorica. Istorie Europeana, istorie Americana, si in fine, istorie a vietii tale. Primele doua ar putea sa-ti fie necunoscute, parti din ele fiind dificil de descoperit. Dar pe ultima, o cunosti. Daca stii ca nu ai jurat niciodata un juramint de oficiu, si intelegi modul in care adevarul se potriveste cu restul istoriei, atunci esti liber. Adevarul are aceasta calitate. Interesant cum functioneaza.

Isus a fost Adevarul. A comandat ca cei care-L urmeaza “sa nu jure deloc”. Asta a fost metoda prin care i-a eliberat. Israel era o societate feudala. Avea o coroana, avea proprietari de paminturi, avea arendasi legati prin juraminte de acele paminturi. Isus i-a speriat ingrozitor. Cine urma sa munceasca acele paminturi in generatia urmatoare, daca toti oamenii refuzau sa jure ? Suna cunoscut ? Si ce i-a facut guvernul ? A incercat sa obtina jurisdictie prin juramintul fals al unui martor, acuzindu-l de “seditie” pentru afirmatia alegorica si scoasa din context ca “ar distruge templul” (o cladire guvernamentala). La proces, Isus a ramas mut, refuzind juramintul administrat. Asa ceva nu se mai auzise !

Judecatorul a devenit atit de frustrat incit i-a pus o intrebare-capcana, incercind sa obtina jurisdictie. I-a spus “Te adjur in numele Domnului, ca tu esti omul (acuzat de seditie)”. O adjurare este un “juramint fortat”. Isus a rupt tacerea in acel moment, raspunzind “TU spui aceasta”. Nu a acceptat legamintul adjurat. L-a returnat vorbitorului, judecatorul! Asta l-a legat pe judecator de adevar. In atit de putine cuvinte, “Tu spui asta”, Isus a returnat juramintul, si SPERJURUL implicit, judecatorului. Curtea nu putea obtine jurisdictie.

Israel era ocupat de Roma in acele timpuri. Curtea l-a trimis pe Isus la guvernatorul martial, Pontius Pilat, sperind ca legea martiala putea sa-l oblige cumva sa submita jurisdictiei. Dar Pilat nu avea nimic contra lui Isus. A observat in mod corect ca acuzatia este o problema politica, neavind nimic de-a face cu vreo actiune criminala. Probabil, Pilat i-a oferit lui Isus “protectia Romei”. Legea Romana se aplica doar subiectilor sai. Tot ce trebuia Isus sa faca, era sa jure un juramint Cezarului, moment in care Pilat l-ar fi putut proteja. Altfel, Isus urma sa sfirseasca asasinat de “persoane necunoscute” care in realitate ar fi fost mainile guvernului civil. Pilat a administrat juramintul Cezarului. Isus a ramas mut iarasi, refuzind jurisdictia. Pilat “s-a mirat de aceasta”. Nu mai intilnise niciodata un om care prefera sa traiasca liber sau sa moara. Sub legea Romana, cei nejurati erau considerati murdari – “masele nespalate”. Elita era toata jurata Cezarului. Cind un oficial extindea beneficiile legii asupra unei persoane nejurate, aceasta era “esec de jurisdictie” si necesita ca oficialul sa performeze un act simbolic. Pentru a se curata pe el insusi, si legea insasi, el trebuia sa “se spele pe maini”, ceea ce Pilat a si facut. Sub legea Romana, al carei subiect era, trebuia s-o faca. Legea, atit cea Romana cit si cea a Israelului, nu putea obtine jurisdictie asupra lui Isus. Legea nu-l putea omori, nici nu putea preveni moartea lui. Isus a fost predat multimii, care-i cerea moartea. Nu este asta o crima ? Isus a fost omorit pentru ca a refuzat sa jure. Dar legea nu putea face asta, numai o multime putea s-o faca, devenind adevaratul criminal prin asta. Astfel, Isus a dovedit singur limitele legii – cel putin ale legii de atunci, acolo – legea nu poate atinge un om liber. O multime poate, dar rezultatul este crima, nu dreptatea.

In orice situatie in care un guvern incearca sa forteze acceptarea unui juramint, sau esueaza in a proteja un om de constinta care refuza juramintul, rezultatul e haos. Acel guvern se dovedeste incompetent in orice fel de exercitare a puterii sale, pentru ca singurul scop al unui guvern ar trebui sa fie protejarea oamenilor care l-au stabilit – a tuturor acelor oameni – si nu pentru ca ei ii datoreaza servitudine sau loialitate, ci din contra, pentru ca guvernul datoreaza acelor oameni servitudine si loialitate sub lege. Aceasta natie s-a apropiat mult de acest concept timp de citeva decade. Dar apoi, cei aflati in functii au realizat ca pot prosti pe toata lumea, un timp. Acest timp priveste juramintele si jurisdictia. Eram (si inca sintem) o natiune Crestina, cel putin vasta majoritate dintre noi pretinde ca este Crestina. Dar sintem condusi de biserici care inca respecta termenii acelui tratat European. Ei inca pretind ca este Crestineste sa juri un juramint atita timp cit este un “juramint legitim”. Sintem pacaliti. Cum erau pacaliti arendasii in 1300, dar mai rau, pentru ca acum avem vorbele lui Isus disponibile pentru a le citi noi insine.

[...] Isus a spus “Nu jura nici un juramint”, extinzind aceasta comanda si asupra legamintelor care nu mentioneaza numele lui Dumnezeu. Daca cei ce-l urmau ar fi ascultat asta, membrii fara scrupule ai societatii de atunci ar fi realizat rapid ca pot intenta procese false impotriva discipolilor lui Isus, iar acestia nu s-ar fi putut disculpa, pentru ca nu puteau depune marturie sub juramint. Asa ca Isus a dat o a doua comanda, ordonind discipolilor sai sa vinda tot ce detin, facindu-se astfel “imuni la procese”. Nu ar fi detinut decit haina de pe ei, si daca cineva ii dadea in judecata si pentru aceea, trebuiau sa ofere o intelegere in afara curtii si sa le doneze haina, fara sa jure nimic. Aceasta nu era o metafora, Isus chiar intelegea aceste porunci ad-literam!

Cit despre ce fel de societate intentiona Isus sa existe, fara juraminte si chiar fara afirmatii, acest scriitor nu-si poate imagina. In mod sigur ar fi anarhie (nu monarhie). Ar fi deasemeni haos ? Instinctul meu initial este sa cred ca ar conduce la haos. Ca si Quakerii in 1786, nu pot vizualiza un guvern functional in absenta legamintelor. Si totusi, de fiecare data cind guvernul a cautat sa foloseasca juramintele ca un instrument pentru a impune servitudinea, rezultatul a fost haos. Istoria o dovedeste. Prin urmare, sint obligat sa accept ca Isus a avut dreptate. Ar trebui sa evitam juramintele cu orice pret, si sa ne salvam sufletele. Totusi, sistemul de interactiuni sociale pe care l-a imaginat Isus, fara juraminte, imi scapa. Cum am trata cu criminalii, hotii, violatorii, etc, prezenti in societate, fara ca cineva sa faca o plingere, jurata, in fata unui Juriu (un ansamblu de oameni aflati sub juramint), care sa-i pedepseasca pentru crimele lor ? Poate tu, cititorul, poti vizualiza tipul de societate pe care o avea Isus in minte. Chiar daca nu poti, tot trebuie sa-i asculti porunca. Asta te va elibera. Cit despre unde mergem de aici, ei bine, avind in vedere ca nu a existat niciodata o societate, nici civila si nici martiala, care sa functioneze fara juraminte, presupun ca nu vom stii cum va functiona pina n-o s-o vedem.


5. Disonanta cognitiva

Daca ai asculta o inregistrare proasta, cu interferente dar care este totusi inca inteligibila, cit de tare te-ai stradui sa intelegi cuvintele ? Raspunsul probabil depinde de cit de mult ai fi de acord cu afirmatile ascultate! In 1967, cercetatorii in psihologie Timothy Brock si Joe Balloun au rulat pentru subiectii experimentului lor o inregistrare critica la adresa crestinismului. Unii din ascultatori erau oameni bisericosi, altii nu prea dadeau pe la biserica. Brock si Balloun au adaugat intentionat “purici” inregistrarii. Au constatat ca subiectii ne-bisericosi faceau un efort sustinut pentru a intelege textul, in timp ce subiectii religiosi preferau sa “nu inteleaga” si sa se concentreze pe “purici”. Brock si Balloun au continuat cu un alt studiu in care au adaugat purici unui mesaj care facea legatura intre fumat si cancer. Din nou, non-fumatorii faceau eforturi sustinute pentru a intelege in timp ce fumatorii preferau sa auda puricii si sa nu faca nici un efort. Aceste studii psihologice arata ca oamenii prefera sa traiasca experiente care le confirma credintele si modelul-despre-univers. Cu alte cuvinte, tind sa evite conditiile care duc la disonanta cognitiva, un termen consacrat de Leon Festinger.

Disonanta cognitiva este abilitatea unei persoane de a mentine simultan cel putin doua pareri/credinte/idei care sint inconsistente una cu alta din punct de vedere logic sau psihologic. In unele cazuri persoana este constienta de contradictie, in alte situatii isi manifesta opiniile separat, in contexte diferite. [...] Festinger a descris unele reactii tipice la disonanta cognitiva dupa cum urmeaza:
1. existenta disonantei, fiind inconfortabila psihologic, va motiva persoana in a incerca sa reduca disonanta si sa atinga consonanta.
2. cind exista disonanta, pe linga incercarea de a o reduce, persoana va evita activ situatiile si informatiile care au potentialul de a creste disonanta.

Dar in ce mod se incearca reducerea ei ? Aici e problema. Unii oameni negociaza disonantele cognitive “ignorind” informatia care le ameninta credintele sau ideile preconcepute. Acesta este unul din motivele pentru care oamenii sint atrasi de sisteme de credinte absolutiste, fie in religie, politica sau psihoterapie. Altii insa folosesc moduri mai complexe si creative de a negocia disonanta si acestia tind sa fie personalitati mai “self-actualizate” (constiente de sine). Specific, persoanele “self-actualizate” tind mai degraba sa sintetizeze elementele conflictuale intr-o intelegere superioara ambelor, mai degraba decit sa incerce sa decida intre ele. Oamenii self-actualizati sint de asemeni mai putin tentati sa negocieze conflictele prin reprimarea informatiei nedorite.

[...] Situatiile descrise de Festinger se refera la subiecti care au luat deja decizii dar pot primi informatii inconsistente cu decizii anterioare. De exemplu, o persoana poate deveni fumator inrait pentru ca ii place gustul unei marci anume de tigari, sau i se pare ca fumatul ii reduce tensiunea. Daca aceeasi persoana primeste ulterior informatii aditionale despre faptul ca fumatul este cancerigen, exista multe moduri posibile de actiune. Ar putea sa-si schimbe comportamentul, renuntind la fumat. Sau, ar putea sa refuze informatia noua, negind-o sau ignorind-o. Sau, ar putea accepta informatia, dar sa decida ca beneficiile sint mult mai mari decit riscurile. Acest exemplu arata ca efortul de a reduce inconsistenta duce deseori la represia selectiva a informatiilor care invalideaza deciziile anterioare. Tendinta de reprimare este mai puternica acolo unde persoana “investeste” mai mult in decizia respectiva. De exemplu, Festinger analizeaza date despre persoanele care au achizitionat automobile noi, o decizie relativ importanta pe scala investitiilor. Dupa cumparare, aceste persoane tind sa fie atenti la reclamele pentru respectiva marca de automobil mai mult decit o faceau inainte, si mai mult decit la reclamele pentru alte marci.

[...] Este greu de acceptat (inclusiv pentru cercetatori) faptul ca o inconsistenta cognitiva poate deveni inconfortabila. Aceasta deoarece acesti oameni accepta nonsensul obisnuit despre sferele emotionala si cognitiva ca fiind separate. Efectele emotionale ale disonantei cognitive au insa foarte mult sens intr-o retea neurala dinamica (cum este creierul uman) in care cunoasterea si emotia sint intim interconectate. Si exista multe date care sugereaza ca lucrurile stau exact asa. Lobii frontali care sint implicati in procesarea cognitiva de nivel inalt, sint de asemeni conectati puternic cu sistemul limbic si hipotalamusul, care sint arii implicate in motivatie si emotie. Hipotalamusul exercita un control regulator asupra sistemului nervos autonom, care influenteaza conductivitatea pielii si alte raspunsuri psihologice la evenimentele percepute in mediul ambiant. Mai mult decit atit, disconfortul produs de disonanta are sens din punct de vedere al adaptarii la mediu. Daca informatia este consistenta cu modelul nostru, asta ne confirma puterea de predictie a consecintelor interactiunilor noastre cu un mediu complex. Daca informatia este contradictorie cu modelul nostru, asta ne provoaca anxietate deoarece arata o capacitate scazuta de a rezolva problemle puse de mediu.

Nivele de Rezolvare ale Conflictului Mental

Definitia disonantei data de Festinger subliniaza in primul rind conflictele care apar dupa ce o decizie a fost deja luata. Alti psihologi, insa, au folosit o perspectiva teoretica similara pentru a intelege conflictele care apar anterior luarii unei decizii. De exemplu, Daniel Wegner si Robin Vallacher au discutat diferitele moduri in care oamenii trateaza ceea ce ei numesc inconsistente evaluative, cu alte cuvinte, diferitele informatii care ar putea duce la evaluari pozitive sau negative ale uneia si aceleiasi persoane sau actiuni. Ne vom indrepta acum atentia catre aceste strategii de rezolvare a inconsistentelor, ceea ce ar trebui sa ofere indicii privind organizarea neurala a informatiilor cognitive de nivel inalt si cum difera ea de la un om la altul.

[...]Intr-un studiu din 1954 al lui Eugene Gollin, subiectilor li se arata un film cu o femeie tinara surprinsa in timpul a diferite comportamente. Primele doua scene sugereaza promiscuitate, ceea ce ar tinde sa duca la o evaluare negativa (cu atit mai mult cu cit studiul a fost efectuat in 1954). Urma apoi o scena neutra, dupa care ultimele doua scene sugerau ca e o femeie calda si atenta, ceea ce ar trebui sa conduca la o evaluare pozitiva. Ulterior vizionarii, subiectilor li s-a cerut sa descrie femeia in scris.

Gollin a constatat ca subiectii tind sa se incadreze in una din trei categorii descriptive, pe care le-a numit univalenta, agregativa si integrativa. Descrierile univalente se concentrau ori pe promiscuitatea femeii, ori pe caldura ei sufleteasca, subliniind doar una din ele si ignorind-o complet pe cealalta. Descrierile agregative mentionau ambele caracteristici dar separat, fara a incerca sa formeze o impresie unificata. Descrierile integrative includeau un efort de a unifica datele intr-o explicatie care includea ambele tipuri de comportamente, cum ar fi “e relaxata”, sau “traieste momentul”.

Majoritatea dintre noi sintem univalenti, agregativi si integrativi in momente diferite. Ce strategie adoptam intr-un moment anume depinde in parte de cit de convingatoare e fiecare din cele doua informatii contradictorii. De exemplu, daca impresia noastra despre o persoana ca fiind “un om bun” este reconfirmata periodic timp de ani de zile, o scurta iesire promiscua nu va conta prea mult in impresia noastra generala. Wegner si Vallacher raporteaza alte studii in care univalenta poate fi deghizata ca integrare. Unii subiecti expusi informatiei ca o persoana este loiala dar de asemeni sarcastica si incapatinata si-au format o impresie negativa si apoi au explicat loialitatea ca fiind incredere oarba in autoritati.
Strategia pe care o persoana o foloseste pentru a rezolva inconsistentele depinde de asemeni de factori interni ai personalitatii. Unul din acesti factori este increderea pe care o are in propria sa creativitate si capacitate de a judeca, in contrast cu acceptarea parerilor altora. De asemeni, proportia de judecati integrative nu difera doar intre indivizi, ci variaza inclusiv de-a lungul vietii aceluiasi individ. Tipic, copiii sint mai tentati sa faca judecati univalente. Strategiile agregative apar chiar inaintea adolescentei, iar cele integrative in timpul adolescentei.
Sa ne intoarcem acum la forma tipica, Festinger-iana, post-decizionala a disonantei cognitive. Cea mai comuna forma de sincronizare intilnite este schimbarea credintelor dupa ce persoana a actionat cu succes contrar acelor credinte. Dar R.A.Elkin si Michael Leippe au aratat ca in anumite cazuri, astfel de schimbari de atitudine nu elibereaza de disconfortul psihologic (masuratori ale conductivitatii pielii) cauzat de disonanta. Speculatia mea neconfirmata este ca acest rezultat confirma proverbul popular “corpul nu minte” si “cine a fost convins impotriva credintei sale, nu a fost de fapt convins cu adevarat”. Oare un “nivel superior” de rezolutie ar aduce cu sine scaderea disconfortului ? Nu exista date certe dar experimentele lui Leippe sugereaza ca oamenii adopta metode mai elaborate de negociere ale disonantei, mai degraba decit simpla schimbare de atitudine, atunci cind investitia emotionala in atitudinea ce se vrea a fi schimbata este mai mare.
De exemplu, Margo Monteith a manipulat subiecti albi care aratasera prejudicii anti-negrii, sa discrimineze impotriva unui negru. Acesti subiecti aveau o investitie emotionala puternica in imaginea lor de “egalitarieni” si “corecti” si ca atare au fost profund raniti atunci cind au fost facuti constienti de actiunea lor. In consecinta, multi s-au angajat in restructurari cognitive elaborate si studii despre cit de usor este sa actionezi discriminator, in mod inconstient. Efectul pe termen lung ar putea fi acela ca acesti oameni vor putea duce vieti mai consistente cu credintele lor egalitariene. Acest tip de restructurare este mai rar intilnit in cazurile in care problema este prceputa ca avind mica importanta (exemplu: taxa de parcare intr-o comunitate).
Insa nu intotdeauna disonantele de nivel inalt (puternic) conduc la restructurari cognitive. Uneori, rezultatul este paralizia emotionala. Factorii care influenteaza persoana in alegerea strategiei de negociere a disonantei nu au fost studiati extensiv dar ar parea sa implice atit diferentele de personalitate cit si contextele sociale diferite. “Nivelele inalte” de rezolutie si restructurare elaborata par a fi asociate cu creativitatea personala. Einstein de exemplu, si-a conceput teoria relativitatii intr-un proces tipic de restructurare cognitiva. Acest lucru s-a petrecut in urma disonantei aparute intre fizica newtoniana si observatiile recente ale altor fizicieni, ambele fiind elemente in care el avea o puternica investitie emotionala. De asemeni, nivelele inalte de restructurare par a fi asociate cu self-actualizarea. Abraham Maslow a observat ca personalitatile self-actualizate prefera sa construiasca o punte peste prapastiile aflate intre elemente importante din personalitatea lor (exemplu: emotie si ratiune), mai degraba decit sa accepte sa traiasca cu aceste dihotomii sau sa suprime una din cele doua elemente. Pina in momentul de fata prea putin s-a facut pentru a integra aceste trei arii ale stiintei psihologiei – negocierea disonantelor cognitive, creativitatea si self-actualizarea.
Self-actualizarea ca si Optimizare Cognitiva
Persoanele self-actualizate tind catre ceea ce Wegner si Vallacher numesc strategii “integrative” de absorbtie a informatiei conflictuale. De cite ori este posibil, ei rezolva ambiguitatile prin sinteza elementelor contradictorii, si nu prin alegerea unui element in defavoarea altuia. Asta le permite sa construiasca punti peste dihotomii tipice gen “serios versus jucaus”, “masculin versus feminin”, “puternic versus sensibil”, “rational versus emotional”, “ferm versus flexibil” etc, si sa gaseasca solutii inovative la probleme complexe. Maslow era de opinie ca, comportamentul uman este in majoritatea cazurilor departe de optim. El considera ca doar unul din o suta de persoane este complet self-actualizat, majoritatea persoanelor atingind acest nivel in scurte perioade pasagere pe care le numesc “experiente de virf”. Asta sugereaza ca mintea noastra este capabila de a functiona optim tot timpul, dar in majoritatea timpului n-o face.
Cum sa ne antrenam creierul ?
Teoria conform careia iubirea si intelegerea sint nevoi biologice la fel de prezente ca si mincarea, sexul sau siguranta, se potriveste perfect cu ideea lui Maslow despre ierarhia necesitatilor. Aceasta idee a generat multe controverse atunci cind Geert Hofstede si altii au publicat aparente refutari ale ei in studi interculturale. Dar Maslow a subliniat ca el nu intelegea ierarhia nevoilor intr-un mod strict “totul sau nimic”, cum este in mod frecvent gresit interpretat, ci doar ca pe o tendinta de a prioritiza unele necesitati fata de altele.
Unele personalitati si culturi pot accepta mai usor decit altele, disconfortul temporar adus de nesatisfacerea unei nevoi de nivel mai scazut, pentru a incerca sa obtina o imagine “de ansamblu” sau pentru a obtine satisfacerea unei nevoi de ordin superior in viitor. In dizertatia sa doctorala asupra procesului alegerii, Sam Leven a aratat ca exisat trei tipuri de rezolvatori de probleme:
“Dantzig” sau rezolvatori directi care incearca sa obtina o solutie disponibila printr-o reteta repetabila
“Bayesieni” care se evalueaza probabilitatile in scopul maximizarii unui criteriu masurabil, si
“Goedelieni” care isi folosesc atit intuitia cit si ratiunea pentru a obtine solutii inovative. Goedelienii sint cautatori de risc: e mai probabil in cazul lor decit in cazul celorlalte doua tipologii, sa accepte disonante cognitive temporare si disconforturi emotionale, in scopul de a atinge intelegeri de nivel superior. Dar sint mai sensibili decit celelalte tipologii la disonante de ordin inalt.
[...] Zona orbitala a cortexului frontal are conexiuni de feedback extensive cu amigdala. Efectele acestor conexiuni ar include functia de “creator al modelului despre lume” si include de asemeni functia de control al “zgomotului” primit de la noduri cerebrale contradictorii. Sugerez asta deoarece Brenda Milner si alti neuropsihologi clinici au observat ca multi pacienti cu leziuni pe lobii frontali exprima frustrare atunci cind experimenteaza esecuri in taskuri cognitive. Totusi, aceasta frustrare nu-i face sa-si schimbe comportamentul / strategia, ceea ce sugereaza ca lobii frontali joaca un rol cheie in a traduce reactiile emotionale (frustrare) in actiuni motoare (reconfigurare cognitiva). Amigdala e de asemeni puternic influentata de sinapse ce vin dintr-o regiune a creierului mijolciu numita locus ceruleus, si care utilizeaza neurotransmitatorul norepinefrina (NE). Pe linga rolul de a scoate in evidenta perceptiile “noi” sau “semnificative”, norepinefrina joaca un rol important in generarea atributelor cognitive si a credintelor. Oamenii si animalele deficiente in NE tind sa manifeste un gen de “neajutorare / incompetenta invatata”, si le lipseste increderea in abilitatile proprii de a influenta evenimentele. O forma mai usoara de “neajutorare invatata” manifestata la un nivel intermediar de NE ar putea indemna oamenii catre pasivitate in ce priveste satisfacerea nevoilor de nivel inalt (cunoastere, etc) in conditiile in care nevoile de nivel scazut (mincare, adapost) sint satisfacute. Cu alte cuvinte, persoana are incredere ca-si poate satisface doar un anumit set de nevoi/dorinte, si astfel sa functioneze cit de cit satisfacator, dar se resemneaza in fata aparentei incapacitati de a-si satisface nevoile/dorintele de ordin superior si spiritual (cunoastere, auto-exprimare, self-actualizare, etc). Aceasta stare emotionala este caracterizata de eficienta la nivel de baza (supravietuire), dar este un esec complet in ceea ce priveste frumusetea de a trai. Henry David Thoreau o numeste “disperare tacuta”.
Self-actualizarea si Procesarea Informatiei
[...] Un alt aspect al self-actualizarii este sinteza creativa a credintelor anterior contradictorii. Acest tip de sinteza poate fi prezent in grade diferite in diversi indivizi. Neurologii clinici Lynn Grattan si Paul Eslinger, studiind efectele cognitive ale leziunilor diverselor regiuni cerebrale au constatat ca generarea de noi concepte implica cai neurale diferite fata de cele care fac posibila simpla selectie intre notiuni deja cunoscute. In timp ce selectia notiunilor cunoscute utilizeaza cai neurale intre lobii frontali si ganglionii bazali (aria decizionala subcorticala), generarea de noi concepte activeaza conexiuni intre lobii frontali si alte parti ale cortexului cerebral unde sint stocate amintiri si asociatii. Figura de mai jos sugereaza un posibil continuum de stari cerebrale / comportamente, de la cel mai “dezintegrat” la cel mai “integrat”.
INTEGRARE
|
self actualizare (sinteza creativa)
|
optimizare intr-un set cunoscut de reguli
|
tipare stabilite (neurotic, birocratic, etc)
|
comportament stereotip (obsesiv-compulsiv)
|
comportament cauzat de leziuni cerebrale frontale
|
lobotomie
|
DEZINTEGRARE
Comportamentul oamenilor cu leziuni cerebrale este figurat in partea de jos, comportamentul stereotip fiind plasat chiar deasupra lui. Nivelul urmator de integrare consta in comportament de tipul “cistigatorul ia tot” (univalent, in terminologia Wegner-Vallacher). Tiparele neurotice in indivizi si birocratice in societati fac parte din acest tip de comportament, binecunoscut societatii de azi. Mai integrate decit atit sint alegerile rationale luate pe bazea evaluarii unui set fix de alternative, analoagele comportamentului Wegner-Vallacher “agregativ”. Astfel de decizii rationale sint deseori foarte eficiente in situatii de o complexitate medie. Dar atunci cind exista argumente suficient de puternice in sprijinul ambelor optiuni (cum ar fi de exemplu, alegerea intre “putere” si “sensibilitate”), cele mai eficiente – desi, de asemeni, cele mai riscante – alegeri, sint cele din cimpul solutiilor generate de sinteza aspectelor contradictorii. Acestea fac obiectul sintezei self-actualizatoare, plasata la virful continuumului. Sinteza paradoxurilor conduce la moduri noi, inovative de viziune si intelegere a multor aspecte ale vietii.
[...] Astfel de sinteze de nivel inalt implica un melanj de procese rationale/cognitive, emotionale/afective si motrice/instinctive, cu alte cuvinte foloseste toate cele treie “creiere”. Asta sugereaza ca regiunea lobilor frontali este comunicatorul principal intre cele trei creiere. Diferite grade de self-actualizare duc la diferite strategii de negociere ale disonantei.
[...] Toate persoanele, indiferent cit de rigide sau creative ar fi, urmeaza “reguli” de comportament, in sensul cel mai larg al termenului. Cu alte cuvinte, isi construiesc un criteriu in functie de care determina in ce actiuni se vor implica, sau nu. Dar cu cit o persoana este mai “self-actualizata”, cu atit este mai mare complexitatea, abstractizarea, flexibilitatea si subtilitatea acestor reguli. Aceasta leaga de asemeni self-actualizarea de stilul “Godelian” sau “amator de riscuri”-inovator, in terminologia lui Sam Leven, pe care am descris-o mai devreme. Din moment ce acest proces ar putea implica multe dimensini diferite ale experientei perceptuale si cognitive, simultan, psihologul cognitiv Douglas Hofstaedter o numeste “o cautare a spatiilor de cautare” (cautare de tipuri de cautari).
[Sursa: Daniel S. Levine- Explorations in Common Sense and Common Nonsense ]

6. Medicina moderna

[...] Atunci cind mergi la doctor, nu esti vazut ca un om care are nevoie de ajutor in probleme de sanatate, ci ca o potentiala piata pentru produsele fabricii de medicamente.
Daca esti gravida, te duci la doctor si te trateaza de parca ai fi bolnava. Sarcina este o boala care dureaza noua luni si care trebuie tratata, prin urmare platesti pungi cu lichid intravenos, monitoare fetale, o palarie de droguri, complet inutila episiotomie, si in final, virful de gama al produselor: cezariana ! Daca faci greseala sa mergi la doctor pentru o raceala sau gripa, este foarte probabil sa-ti prescrie antibiotice, care nu numai ca sint inutile impotriva gripei dar e si foarte probabil sa cauzeze probleme “secundare” ulterioare. Daca ai un copil putin prea activ pentru ca invatatorul lui plictisit sa-l poata “controla”, doctorul va fi incintat sa-l transforme intr-un dependent de pastile. Cind copilul nou-nascut nu “cistiga greutate” in ritmul in care ii spune doctorului manualul, o sa-ti “ajusteze” alaptatul cu droguri pentru a “corija” procesul natural.

Daca esti suficient de nebun incit sa faci vizita anuala pentru “examinarea de rutina”, sictirul receptionerului, fumul celorlalti pacienti sau chiar mutra acra a doctorului e posibil sa-ti ridice presiunea singelui suficient incit sa se gaseasca o justificare pentru a nu te lasa sa pleci cu mina goala. Alta viata salvata de droguri “antihipertensive”. Si alta viata sexuala dusa pe apa simbetei, din moment ce stim ca majoritatea cazurilor de impotenta sint cauzate de medicamente, si nu de probleme psihologice.

Daca ai ghinionul sa te afli in preajma unui spital atunci cind ultimele tale clipe pe acest pamint se apropie, doctorul se va asigura ca patul-de-moarte de 500 de parai pe zi este dotat cu toata gadgetaria electronica de ultima ora, si gramada de straini in halate albe va fi acolo sa-ti asculte ultimele cuvinte. Dar, din moment ce acei straini sint platiti sa-ti tina familia departe de tine, nu vei avea nimic de spus. Ultimul tau cuvint va fi fluieratul electronic al cardiogramei. Asta nu inseamna ca rudele tale nu vor participa deloc: ei sint cei care vor achita factura.

Nu e de mirare ca cei mici se tem de doctori. Ei stiu! Instinctele nu le sint inca corupte. Frica nu dispare de fapt, niciodata. Si adultii se tem. Doar ca ei nu pot sa admita asta, nici macar in fata lor insile. Consecinta este ca proiectam frica asupra altor fenomene. Invatam sa ne temem nu de doctor, ci de ceea ce ne-a adus la doctor initial: corpul nostru si procesele lui naturale. Cind ti-e teama de ceva, eviti acel lucru. Il ignori. Te ascunzi de el. Pretinzi ca nu exista. Lasi pe altcineva sa se preocupe de asta. Asta e modul in care doctorul preia comanda. Noi il lasam. Spunem: Nu vreau sa am nimic de-a face cu asta, cu corpul meu si problemele lui. Rezolva tu asta, doctore. Fa ce crezi tu ca trebuie facut. Asa ca el face.

Cind doctorii sint criticati pentru faptul ca nu comunica pacientului efectele secundare ale drogurilor pe care le prescriu, ei se apara argumentind ca relatia doctor-pacient ar avea de suferit dintr-o astfel de onestitate. Aceasta aparare implica faptul ca relatia doctor-pacient e bazata pe altceva decit cunoastere. E bazata pe credinta. Nu spunem ca stim ca doctorii nostrii sint buni, spunem ca avem incredere in ei. Ii credem.

Sa nu credeti ca doctorii nu sint constienti de diferenta. Si sa nu credeti nici macar un minut ca nu profita de aceasta incredere si nu o “mulg” cit de mult pot. Pentru ca miza este intregul lor joc, intreaga 99% sau chiar mai mult din medicina de care nu avem nevoie, si care de fapt, exista doar ca sa ne omoare. Medicina moderna nu poate supravietui fara credinta, pentru ca medicina moderna nu este o arta sau o stiinta. Este o religie.

Una din definitiile religiei o identifica ca fiind un efort organizat de a rezolva misterele din jurul nostru. Biserica Medicinii Moderne rezolva cele mai uimitoare mistere: nasterea, moartea, si toate trucurile pe care ni le joaca corpul intre ele doua. In Creanga de Aur (un studiu comparativ al mitologiei si religiei, de Sir George James Frazer – http://en.wikipedia.org/wiki/The_Golden_Bough), religia e definita ca fiind “incercarea de a cistiga favorurile fortelor superioare omului, care se crede ca directioneaza si controleaza cursul naturii si al vietii umane”. Daca oamenii nu cheltuie miliarde de dolari la Biserica Medicinii Moderne in scopul de a cistiga favorurile puterilor care le directioneaza si controleaza vietile, atunci pe ce-i cheltuiesc ?
O caracteristica comuna a religiilor este asertiunea ca realitatea nu este limitata sau dependenta de ceea ce vedem, auzim, simtim sau mirosim. Puteti testa usor daca acest criteriu se aplica medicinii moderne pur si simplu punind doctorului intrebarea “de ce ?” de suficient de multe ori. De ce imi prescrii acest drog ? De ce trebuie sa fac asta ? De ce trebuie sa-mi faci tu mie asta ? Pur si simplu intreaba “de ce?” de suficient de multe ori si mai devreme sau mai tirziu esti destinat sa atingi tarimul credintei. Doctorul o sa-ti explice ca nu ai cum sa intelegi tu toate minunile asupra carora are el puteri. Pur si simplu trebuie sa ai incredere in el.

Tocmai ai avut parte de prima lectie in ce priveste erezia medicala. Lectia numarul doi este ca daca un doctor vrea sa-ti faca ceva de care te temi si tu intrebi “de ce ?” de suficente ori incit sa-ti raspunda “pur si simplu trebuie sa ai incredere in mine”, ce trebuie tu sa faci este o rotire de 180 de grade, si sa pui cit mai multa distanta intre tine si el, atit de repede cit iti permite conditia. Din pacate pentru ei, foarte putini fac asta. Majoritatea se supun. Ei permit fricii de masca samanului, de spiritul nevazut din spatele ei si de misterul despre ce se intimpla si despre ce se va intimpla sa priveasca tot show-ul cu o mirare respectuoasa.

Dar nu este asta singura optiune. Poti evada din secta Medicinii Moderne – si nu inseamna ca iti vei asuma riscuri in ce priveste sanatatea. Din contra, iti vei asuma mult mai putine riscuri, pentru ca nu exista activitate mai riscanta decit a pasi intr-un cabinet medical, clinica, sau spital, nepregatit. Si prin pregatit, nu ma refer la a avea asigurarea platita la zi. Ma refer la a intra si a reusi sa mai si iesi viu si sa-ti indeplinesti misiunea. Pentru asta ai nevoie de unelte adecvate, indeminare, si siretenie.

Prima unealta de care ai nevoie este cunoasterea dusmanului. Odata ce intelegi Medicina Moderna ca pe o religie, poti sa lupti contra ei si sa te aperi mult mai eficient decit daca iti imaginezi ca lupti cu o arta, sau cu o stiinta. Desigur, Biserica Medicinii Moderne nu se autodenumeste niciodata “biserica”. Nu vei vedea niciodata o cladire dedicata religiei medicinei, intotdeauna ele vor fi dedicate artelor medicale, sau stiintelor medicale.

Medicina moderna se bazeaza pe credinta ca sa supravietuiasca. Toate religiile fac asta. Atit de puternica este dependenta Bisericii Medicinei de credinta, incit daca toata lumea ar uita pur si simplu sa creada in ea fie si doar pentru o singura zi, tot sistemul ar colapsa. Cum altfel ar putea o institutie sa prosteasca oamenii sa faca ceea ce-i prosteste Biserica Medicinii sa faca, altfel decit inducindu-le o profunda suspendare a spiritului critic ? Ar accepta milioane sa fie drogati si adormiti artificial si apoi taiati bucati intr-un proces despre care nu au nici cea mai vaga notiune, daca n-ar avea credinta ? Ar inghiti oamenii miile de tone de droguri in fiecare an, din nou, fara nici cea mai mica informatie despre ce fac aceste droguri si care este scopul lor, daca n-ar avea credinta ?

Sursa: Doctor Robert S. Mendelsohn – Confessions of a Medical Heretic

7.  Lumea Energiei Libere – de Peter Lindemann

La sfirsitul anilor 1880, ziarele de specialitate prevedeau “electricitate gratis” in viitorul apropiat. Discoperiri incredibile despre natura electricitatii deveneau lucruri de larg consum. Nikola Tesla tocmai demonstra “fulgerul fara fir” si alte minuni asociate cu curentii de inalta frecventa. Exista un entuziasm general cu privire la viitor, ca niciodata inainte.

In 20 de ani se prefigurau automobile, aeroplane, muzica inregistrata, telefon, radio, si aparate de filmat. Epoca Victoriana ceda unui concept complet nou. Pentru prima data in istorie oamenii erau incurajati sa creada intr-un viitor utopic, abundent atit in mijloace de transport si telecomunicatie, cit si in locuri-de-munca, camine si hrana pentru toti. Bolile vor fi cucerite, la fel si saracia. Viata se imbunatatea, si de aceasta data toata lumea urma sa primeasca o feliuta din tort. Deci, ce s-a intimplat ? In mijlocul acestei explozii tehnologice, unde au disparut inventiile revolutionare in energetica ? A fost toata aceasta isterie despre “energia libera” care a avut loc chiar inaintea inceputului secolului trecut, doar un vis umed al unor naivi, in final demonstrat imposibil de catre “stiinta reala” ?
Starea Actuala a Tehnologiei

De fapt, raspunsul la intrebarea de mai sus este: NU. In speta, tocmai opusul este adevarat. Tehnologii energetice spectaculoase au fost dezvoltate in paralel cu alte descoperiri. De atunci si pina acum, multiple metode de a produce vaste cantitati de energie la costuri extrem de scazute au fost inventate. Totusi, nici una din aceste tehnologii nu a reusit sa ajunga pe piata “deschisa” sub forma vreunui articol de larg consum. Motivele exacte ale acestei stari de fapt vor fi expuse in cele ce urmeaza. Dar mai intai, as dori sa va descriu o mica lista de tehnologii de “energie libera” de care sint constient si care au fost dovedite functionale dincolo de orice indoiala. Caracteristica comuna care conecteaza toate aceste descoperiri este aceea ca ele utilizeaza cantitati extrem de mici dintr-un anumit tip de energie pentru a elibera si face disponibila cantitati enorme din alt tip de energie. Multe din ele utilizeaza forta eterului, intr-un fel sau altul: o sursa de energie in mod convenient ingnorata complet de catre “stiinta moderna”.

1) Energie Radianta

Transmitatorul Amplificator al lui Nikola Tesla, Dispozitivul Radiant al lui T. Henry Moray, Motorul EMA al lui Edwin Gray, si Masina Testatika al lui Paul Baumann, toate functioneaza cu Energie Radianta. Aceasta forma naturala de energie poate fi accesata direct in mediul ambiant (ea este in mod gresit catalogata ca electricitate “statica”), sau extrasa din curentul electric obisnuit printr-o metoda de “fractionare”. Energia Radianta poate fi utilizata in acelasi mod ca si electricitatea obisnuita, la mai putin de 1% din cost. Nu se manifesta complet identic cu electricitatea “normala”, totusi, ceea ce a contribit la neintelegerea ei de catre “comunitatea stiintifica”. Comunitatea Methernitha din Elvetia are in momentul de fata 5 sau 6 modele functionale din aceste dispozitive auto-functionale.

2) Magneti Permanenti

Doctorul Robert Adams (Noua Zeelanda) a dezvoltat design-uri uluitoare de motoare electrice, generatoare si incalzitoare, care functioneaza toate utilizind doar magneti permanenti. Unul din aceste dispozitive consuma 100 watti de curent electric de la sursa, genereaza 100 watti care incarca sursa la loc, si produce si 140 BTU de energie termica, intr-un ciclu de doua minute. Doctorul Tom Bearden (USA) are doua modele ale unui transformator electric alimentat doar de magneti permanenti. Foloseste 6 watti la intrare pentru a controla cimpul magnetic al unui magnet permanent. Canalizind cimpul magnetic, mai intai catre o bobina de iesire si apoi catre o alta, si alternind asta in mod repetat si rapid intr-o maniera “ping-pong”, dispozitivul poate produce 96 watti la iesire, fara sa utilizeze nici o parte in miscare. Bearden il numeste Generator Electromagnetic Imobil (MEG – Motionless Electromagnetic Generator). Jean-Louis Naudin a replicat dispozitivul lui Bearden in Franta. Principiile de functionare ale acestui tip de dispozitiv au fost prima data explicate de Frank Richardson (USA) in 1978. Troi Reed (USA) are modele functionale ale unui ventilator care se incinge pe masura ce se invirte. Este necesara aceeasi cantitate de energie pentru a invirti ventilatorul, fie ca se incalzeste, fie ca nu. Dincolo de aceste dezvoltari, multiplii inventatori au identificat mecanisme functionale care produc cuplu motor utilizind doar magneti permanenti.

3) Incalzitoare mecanice

Exista doua clase de masini care transforma o cantitate mica de energie mecanica intr-o cantitate mult mai mare de energie calorica. Cele mai eficiente din aceste design-uri pur mecanice sint cilindrii rotativi proiectati de Frenette (USA) si Perkins (USA). In aceste masini, un cilindru este rotat in interiorul altui cilindru, cele doua avind aproximativ o optime de inch de spatiu intre ele. Spatiul dintre cele doua este umplut cu un lichid, cum ar fi apa sau ulei, care se incinge pe masura ce rotorul se invirte. O alta metoda foloseste magneti montati pe o roata pentru a produce curenti eddy intr-o placa de aluminiu, ceea ce cauzeaza incalzirea rapida a aluminiului. Aceste incalzitoare magnetice au fost demonstrate de Muller (Canada), Adams (NZ), si Reed (USA). Toate aceste sisteme produc de peste zece ori mai multa caldura decit metodele standard, folosind acelasi consum.

4) Electroliza Super Eficienta

Apa poate fi sparta in Hidrogen si Oxigen, utilizind electricitatea. Cartile de chimie standard sustin ca acest proces consuma mai multa energie decit poate fi recuperata prin recombinarea gazelor. Aceasta afirmatie este adevarata doar in cazul scenariului cel mai putin eficient (worst case scenario). Atunci cind apa este disociata de curent modulat la frecventa proprie rezonanta a moleculei de apa, folosind un sistem dezvoltat de Stan Meyers (USA) si reprodus recent de Xogen Power, Inc., ea disociaza in oxigen si hidrogen folosind foarte putin curent. De asemeni, utilizarea a diversi electroliti (aditivi care maresc conductivitatea apei) schimba eficienta procesului in mod dramatic. Este de asemeni cunoscut ca anumite structuri geometrice si texturi de suprafata ale electrozilor functioneaza mai bine decit altele. Implicatia este ca o cantitate nelimitata de hidrogen poate fi extrasa, pentru pretul apei, practic. Chiar si mai uimitor este faptul ca Freedman (USA) a patentat in 1957 un aliaj care disociaza apa in mod spontan, fara sa aiba nevoie de curent extern, si fara sa cauzeze schimbari chimice in metal. Ceea ce inseamna ca un electrod din acest aliaj poate fi utilizat pentru a extrage hidrogen din apa, gratis, la infinit.

5) Implozie/Vortex

Toate motoarele industriale utilizate in mod curent utilizeaza eliberarea de caldura si presiune pentru a produce miscare, la fel ca motorul obisnuit de automobil. Natura foloseste exact principiul contrar – racirea si contractia, absorbtie si vacuum, ca sa produca miscare, la fel ca un ciclon. Viktor Schauberger (Austria) a fost primul care a construit modele functionale de turbine pe implozie. Acestea sint motoare fara combustibil, care utilizeaza un vacuum autosustinut pentru a produce miscare. Exista de asemeni modele simplificate care utilizeaza vortexul pentru a accesa un efect sinergic intre forta gravitatiei si forta centrifuga si produc o miscare continua in fluide.

6) Fuziunea la rece

In martie 1989, doi chimisti de la Universitate Brigham Young, Utah (USA) au anuntat ca au produs fuziunea atomica intr-un simplu dispozitiv “de pus pe masa”. Aceste afirmatii au fost “refutate” la 6 luni de la publicarea lor si publicul si-a pierdut interesul. Cu toate astea, fuziunea la rece este foarte reala. Nu numai caldura in exces inexplicabila o dovedeste, ci si zecile de reactii catalogate de transmutare intre elemente.

7) Pompe calorice asistate solar


Frigiderul pe care-l aveti in bucatarie este singura masina cu “energie libera” pe care o detineti acum. Este o pompa calorica operata electric. Foloseste o cantitate de energie (electricitate) pentru a muta de trei ori echivalentul sau in caldura, ceea ce-i da un coeficient de performanta (COP) in jur de 3. Frigiderul foloseste o cantitate de energie electrica pentru a pompa de trei ori mai multa energie din interiorul sau, in exterior. Acesta este modul tipic de utilizare, dar este cel mai prost mod de a folosi tehnologia. Iata de ce. O pompa calorica pompeaza caldura de la “sursa” catre “destinatie”, sau locul care absoarbe caldura. “Sursa” ar trebui in mod evident sa fie CALDA, iar “destinatia” ar trebui sa fie in mod evident RECE, pentru ca acest proces sa functioneze cit mai bine. In frigider lucrurile se petrec taman pe dos. Sursa caldurii este in interior, care este RECE, iar destinatia este camera, care e evident mai calda decit sursa. De asta COP ramine scazut, dar asta nu e o realitate a tuturor pompelor calorice. COP de 8 sau chiar 10 sint usor tangibile utilizind pompe asistate solar. Intr-un astfel de dispozitiv, pompa absoarbe caldura de la un colector solar si o conduce catre un absobrant mare, subteran, a carui temperatura ramine in jur de 10 grade celsius, iar pe parcursul procesului este extrasa energie mecanica. Este un proces similar cu cel prin care un motor pe abur extrage energie mecanica intre boiler si condensator, cu diferenta ca aici se foloseste un fluid care “fierbe” la o caldura mult mai mica decit a apei. Un astfel de sistem, testat in 1970, produce 350 de cai putere, masurati pe Dynamometru, intr-un motor proiectat special, si din doar 14 m2 suprafata colectoare. Sistemul necesita 20 cai putere pentru a alimenta compresorul (input), deci produce de 17 ori mai multa energie decit consuma. Ar putea alimenta o mica comunitate, din doar energia colectata de pe acoperisul unui cotet mai maricel. Exista in momentul de fata o pompa calorica in functiune in Hawaii, care genereaza electricitate din diferentele de temperatura in apa oceanului.

Exista zeci de alte sisteme pe care nu le-am mentionat, multe din ele la fel de viabile si testate ca si acestea expuse aici. Dar lista este suficienta pentru a-mi sustine punctul de vedere: energia libera este aici, acum. Putem deslina si transporta apa marina in cantitati nelimitate si pe distante nelimitate. Putem sa reimpadurim deserturile. Putem renunta la toate tehnologiile poluante. Hrana poate fi crescuta in sere, oricind, oriunde, la preturi infime. Toate aceste minunate beneficii care pot face viata pe aceasta planeta atit de mult-mai-usoara si mai buna pentru toti, au fost aminate timp de decade. De ce ? Caror scopuri serveste aceasta aminare ?

Oportunitatea
Fenomenul pe care-l observam este ca inventatorii incep sa-si publice descoperirile, in loc sa le “patenteze” si sa le pastreze secrete. Din ce in ce mai multi oameni aleg sa “ofere gratis” aceste tehnologii in carti, filme si pe saituri web. Exista o mare cantitate de informatie inutila despre energia libera pe inernet, dar sursele de informatie utila prolifereaza vertiginos.

Este imperativ ca fiecare sa inceapa sa se informeze si sa inteleaga principiile acestor sisteme. Grupuri mici, private, de cercetatori lucreaza chiar acum la diverse detalii, chiar in timp ce citesti asta. Multi sint hotariti sa-si publice descoperirile pe internet.

Daca ne ridicam si refuzam sa raminem ignoranti si inerti, putem schimba cursul istoriei. Singurul lucru care poate face o diferenta este efectul agregat al tuturor eforturilor individuale in aceasta directie. Doar actionind impreuna putem crea lumea in care vrem sa traim. Energia libera este aici. Este reala si va schimba tot modul nostru de viata, si modul cum interrelationam unii cu altii. Ideal, energia libera ne permite sa traim intr-o lume unde toti au suficiente haine, mincare, si confort incit sa-si permita luxul de a-si petrece timpul contemplind realitati spirituale si intelesuri superioare despre viata si univers. In ultima instanta, energia libera face depasita lacomia si frica pentru supravietuire.

8. Paduri vs. cereale

Cum am ajuns sa neglijam plantele care asigura toate nevoile noastre de hrana – copacii – si sa favorizam pasunile ? Cum am ajuns sa cultivam griu in asemenea cantitati cind aveam paduri care ar fi produs recolte echivalente, sau chiar superioare ?

Sa va explic de ce. Au existat doi mari factori responsabili cu asaltul asupra copacilor si despadurirea. Una din cele doua cauze a fost necesitatea cauzata de razboi – in special in era vaselor de lemn, care credeti-ma, nu s-a sfirsit pina la cel de-al doilea razboi mondial, in timpul caruia vaste cantitati de nave din lemn au fost scufundate. Mai mult, am avut si un precursor de avion, bombardierul “Mosquito”, tot din lemn. Majoritatea padurilor vechi ale Europei si-au gasit sfirsitul ca Armada-uri, inaintea Revolutiei Industriale.

Apoi, in prima perioada a Revolutiei Industriale, copacii erau taiati pentru mangal. Asta a cauzat mari pierderi de fond silvicol peste tot unde ajungea Revolutia Industriala. Copacul, indiferent ce rod dadea, era irelevant in fata nevoii de mangal. Doar in momentul in care copacii nu au mai facut fata nevoii de mangal, oamenii au trecut la utilizarea carbunelui fosil. Pina la urma, s-a trecut la petrol. Era petrolului a venit datorita nevoii urgente de combustibil necesar continuarii Revolutiei Industriale. Oamenii care au venit in aceasta tara (America) erau deja avansati serios in Epoca Fierului.

Daca vrei sa afli granitele Epocii Fierului azi, trebuie doar sa te uiti unde mai exista paduri in Lumea a Treia. Ei sint acolo – forje pe carbuni, topind fierul. Cind au inceput mineritul fierului, au folosit cantitati imense de lemn pentru topire si extractie. Cine exporta azi lemn, si cine-l foloseste ? Lemnul tarilor care au paduri este exportat in tarile care obisnuiau sa aiba paduri.

[...] Problema este ca odata ce-ai produs pagubele, noile generatii se maturizeaza intr-un peisaj chel, si incep sa creada ca asta e starea naturala a lucruriler. Se obisnuiesc cu campia. Copiii nostrii cresc obisnuiti cu pagubele, si astfel pentru ei devine o normalitate sa le perpetueze.

Ne aflam azi intr-o a treia epoca a distrugerii: epoca hartiei. Orice hippie pe care-l cunosti urmeaza sa porneasca un ziar. Odata, orice hippie vroia sa construiasca o barca, sa visleasca in lumea noua, si sa creasca vite. Acum vrea sa porneasca un ziar.

Evul intunecat a fost o epoca a culturii padurii. Informatia care ne-a ramas despre acele timpuri sugereaza ca acei copaci erau extrem de valorosi, selectati cu grija, si aveau recolte foarte mari. Arenda pentru folosirea pamintului se stabilea in functie de marimea recoltei. Din padure, oamenii obtineau toata painea si tot untul. Untul era facut din oleaginoase – atent selectate. Inca se gasesc cutii cu unt de arahide prin Europa, la sapaturi arheologice.

Toata painea si produsele de patiserie din Toscania si Sardinia si citeva alte locuri, sint inca facute din castane. Gogosile corsicane sint facute din faina de castane, nu de griu. Painea venea din copaci, untul venea din copaci. Informatii de baza.

[...] Exista o intreaga lista de copaci care cresc de la tropice si pina aici, care ofera amidonoase pentru om. Nu intelegeti ca nu vreau sa mincati griu si orez, puteti avea un mic petec cu asa ceva, daca va place atit de mult. Cind padurile erau administrate pentru recolta de hrana, erau foarte bine selectate si ingrijite in scopul asta. Azi, au mai ramas doar citeva comunitati de acest gen, prin Portugalia si sudul Frantei. In Portugalia inca mai poti gasi stejari intens selectati, deseori altoiti, si maslini. Porci, capre si oameni traiesc laolalta din recolta acestor stejari, in spatii de circa 4000 yarzi unde nimeni nu ara cu plugul.

[...] Citeva din aceste ecologii silvicole se mentin pe pantele muntilor, unde a fost prea dificil sa se taie copacii pentru nave si carbune. Toata Europa, intreaga Polonie, era odata administrata ca o imensa padure productiva, si padurea asigura toate nevoile oamenilor. In populatii rezonabile, padurea aborigenilor este o resursa unde ultimul lucru la care te poti gandi este o lipsa de hrana – este pur si simplu ceva imposibil de imaginat. Padurile sint ecosisteme stabile si se auto-perpetueaza. Acele paduri nu erau livezile ciuntite din ziua de azi – erau copaci imensi. Perii ajungeau la 70-100 de metri. Merii aveau coroane imense si traiau semi-izolat. Stejarii erau cu adevarat enormi. Inca poti vedea citeva paduri de genul asta in lume, dar nu multe. In Australia avem paduri batrine de genul asta. Poti sa intri intr-o padure de acest gen si pur si simplu sa nu-ti vina sa crezi ce vezi. Ai putea sta pe jumatate de tona de nuci – toate de la un copac. Ai putea sa te trezesti ca gasesti pini bunya cu conuri de 40 pounds (aprox 18 kg). Pinii Bunya sint copaci inalti – 100 metri. Un con in cadere poate zdrobi o vaca. Trebuie doar sa te duci la el, si sa culegi semintele – se pot minca. Peste tot exista plante cu frunze mincabile. Asta e genul de conditie in care oamenii traiau odata.

Sigur, in aceste conditii nu exista pericolul de a pierde solul si apa, si alte accesorii. Nu exista pericolul de a pierde padurea pentru ca oamenii care culeg din padure, propaga automat padurea. Exista imens de multe mincaruri pe care azi nu mai stim sa le procesam. Seminte care azi ne sint inutile, erau odata felul principal consumat de o intreaga populatie. Totusi, azi ne putem juca si asambla noi feluri de paduri. Nu exista nici un gen de copac in jurul nostru care nu detine toate caracteristicile secundare ale padurii: mentin solul, regleaza umiditatea, produc lemn, etc.

[...] o alta problema gigantica a Indiei este nevoia de a taia copacii pentru a-si gati grinele. Motivul pentru care sint in situatia in care sint este ca au trecut la o alimentatie bazata pe grine si leguminoase, care sint sfirsitul ecologiei. Este ultima zvicnire de viata inaintea desertului. Pentru a face unele leguminoase mincabile, trebuie sa le gatesti timp de sase ore – soia, sau fasolea de exemplu. Consumul de combustibil cerut de gatit este absolut monstruos, depasind cu mult valoarea energetica obtinuta din fasolea respectiva. Putem face aceeasi afirmatie si despre orez. Pentru a sustine o economie bazata pe fasole sau orez, este necesara o imensa cantitate de energie, doar pentru a o face viabila ca hrana. India isi epuizeaza combustibilul pentru gatit pentru ca a ales mincaruri care necesita combustibil.

Exista de asemeni guava, mango, lamaile…ai putea porni o gradina care ofera intregul spectru de componente necesare unei nutritii complete cu doar sase specii. Cu nuca de cocos, banana si papaya, ai o dieta completa. India era odata o jungla, iar oamenii erau oameni ai junglei – toata campia Gangelui era o jungla deasa. Pe vremea aia nu consumau orez si fasole. Astea au aparut dupa ce au deforestat campia.

Pe masura ce acest tip de viata s-a popularizat, ceea ce era odata o jungla productiva, a devenit combustibil pentru gatit. Pe masura ce jungla dispare, oamenii recurg la balegar ca si combustibil – balegar care nu mai ingrasa campurile. Care nu mai produc nici macar orez. In ziua de azi exista zone unde nu mai creste nimic. Si totul a pornit de la eroarea de a trece de la o agricultura arboricola catre una cerealiera.

Gatitul este consumatorul major de combustibil in tarile din lumea a treia. Deci nu trebuie niciodata sa recomanzi stabilirea de orezarii – NICIODATA. Ala ar fi sfirsitul insulei respective. Taie mai multi copaci ca sa gatesti orezul ca sa prinzi putere ca sa tai mai multi copaci.

[sursa: Bill Mollison - An Introduction To Permaculture]

9. Lipsa de hrana

O sa va spun o mica povestioara. Este despre un om numit Cliff Adam, care traieste intr-un grup de insule, cu aproximativ 40.000 de locuitori. Cliff a primit niste fonduri de la Natiunile Unite pentru un proiect agricol, colectarea unor plante care s-ar potrivi in zona. I-au dat 136.000 $. Asa ca omul a decolat cu avionul, si a inceput sa trimita acasa diverse varietati de plante, de pe unde mergea. A lasat doi-trei prieteni acasa, care plantau toti pomisorii astia. A trimis acasa cam 600 feluri de mango, 30 sau 40 de feluri de breadfruit, tot felul de guava, si asa mai departe. Cind s-a intors acasa, a mutat totul pe 68 de acrii (circa 27 ha) in apropierea tarmului. Dupa care a mai primit 158 de acrii (circa 63 ha) de la guvern, sus pe dealuri. Si a plantat toti copacii astia. Trei sau patru ani mai tarziu, avea tot felul de genuri de manioc, cartofi, taro, etc. Mi-a marturisit: “Ma aflu intr-o pozitie foarte jenanta”. L-am intrebat “Care este problema?” A spus: “Vezi tu, am expediat varietati care nu sint cultivate aici, in mod traditional”. Asta era o tara cu o economie bazata pe nuci de cocos – la propriu (coconut-economy). El plantase toate genurile astea noi, ca sa le testeze. A explicat: “Planul era sa dam fermierilor diferite soiuri de mango, breadfruit, si tot ce se poate; dar productia de pe cei 200 de acrii ai mei deja depaseste necesarul de hrana al intregii insule, si asta ar trebui sa fie doar productia experimentala… Ma aflu intr-o postura extrem de jenanta, ca ofiter responsabil cu cercetarea agricola si nutritia”. M-a intrebat “Ce sa fac ?” I-am zis “Nu stiu.”

Asta este o mare dificultate acolo unde oamenii se angajeaza in genul asta de intreprindere. Nici n-ai inceput bine, n-ai dezvoltat mare lucru in termeni industriali, si deja dupa 4-7 ani cresti atit de multa mincare incit devine jenant, si daca esti ministrul agriculturii unei tari mici, probabil ai putea hrani toata tara cu productia de pe loturile experimentale…. Ce e jenant este faptul ca sint foarte multi mici fermieri, majoritatea populatiei unei tari agrare. Preturile scad. N-o sa mai aiba oamenii nici un ban – ii falimentezi pe toti. Asta e valabil pentru majoritatea tarilor tropicale – India de exemplu. Viziunea mea despre india este ca exista sase miliarde de acrii neplantati, complet inutili. Poti sa-i vezi peste tot – nu creste nimic pe ei. Si cu toate astea, India moare de foame cultivind mici orezarii prin vai, si se mai si mindreste cu ele. Problema este ca atunci cind plantam cu adevarat pamintul, oamenii devin rapid auto-suficienti dpdv al hranei. Daca plantezi la scara larga, afectezi intreaga economie a tarii. Ce-ar fi daca nimeni n-ar mai cumpara sau vinde nimic de mincare ? Pur si simplu nu s-ar merita ? De unde, si problemele. Sint probleme de o magnitudine diferita decit cea la care ne gindim noi. Acest fenomen mi-a fost relatat in mai multe rinduri de oameni care s-au lovit de el, in ultimii citiva ani.

Stiu un caz in care cineva a inceput sa-si “impinga” jungla lui productiva inspre pasuni, din joaca. Nu are nevoie de bani – are un venit de pe proprietatea sa, nu mult, dar suficient. Acum citiva ani a inceput sa construiasca culturi la marginea padurii, mergind cu pomii inspre zonele ierboase – impadurind pasunile, practic. A avansat circa 30 de yarzi (27 metri), asamblind ghilde de copaci. Are circa 600 de specii de copaci tropicali. Imediat ce a inceput sistemul sa mearga, a introdus agatatoare si epifite. Pina-n al doilea sau al treilea an, cind l-am vazut, se balacea in mincare. Peste tot in jur se auzeau fructe cazind pe pamint – bombardament continuu. Se afla in pozitia jenanta de a putea hrani toata populatia din jurul lui, pe distante de mile intregi, si doar ce-a inceput. A dezvoltat si niste tehnici foarte interesante: foloseste nucile de cocos ca pe niste grenade de mina – alearga de-a lungul marginii padurii, si arunca nuci de cocos in toate directiile. Boom! Boom! Din circa 100, cam 4 prind radacini si incep sa creasca. A aruncat mii. Prin urmare, o persoana poate sa se plimbe prin tara, bombardind-o cu mincare. Si-a stabilit plantele-pionier, apoi a introdus cafea, cacao, ceai, grepfruit, mango – cam orice la care te poti gindi. Multe din plantele astea n-au mai crescut niciodata in Australia. Toate o duc extrem de bine, inclusiv un lot de nuci de brazilia pe care le-a cumparat si testat. Toate au crescut fara probleme, asa ca a cumparat mii si le-a plantat pe toate, si toate au crescut. Ar putea fi la fel si in India…

Ai putea alerga prin India si sa o tapetezi cu un covor de mincare, tot continentul. India este practic un continent necultivat. Este cel mai mare spatiu gol al lumii, din cite vad eu. Si totusi, oamenii mor de foame. Problema este economia si proprietatea pamintului. Nu e o problema de hrana. Nu cred ca se poate avea o problema de hrana, niciodata. Odata ce ai pornit o cultura de genul asta, foarte rapid urmeaza sa te scalzi in mincare. Intr-o economie financiara, asta este ok atita timp cit esti singurul care o face. Dar ce se intimpla daca incep sa faca toti asta ? Infricosatoare perspectiva ! Deja anumite comunitati se confrunta cu problema generata de faptul ca mincarea este atit de multa incit nici un gen de economie a mincarii nu poate exista. Sa luam de exemplu, America de Nord. Daca plantezi cocotieri acolo unde acum nu creste nimic, dar ei ar creste – daca am planta acolo trei sau patru milioane de cocotieri, care ar fi recolta in 3-4 ani ? Nu s-ar mai putea vinde nici o nuca de cocos.

[sursa: Bill Mollison - An Introduction To Permaculture]

10.  Discursul Marelui Sef de Trib Seattle

(Marele Sef De Trib al Ligii Duwamish, cunoscut noua ca Seful Seattle, a tinut acest discurs in 1854 – Un an inaintea marelui consiliu care avea sa incheie tratatul intre Triburile Indiene si Guvernul U.S. Guvernul a propus stabilirea rezervatiilor, si desi citeva triburi s-au opus, tratatele au fost semnate: fiecare trib urma sa-si selecteze valea sa preferata ca rezervatie. Trei luni mai tarziu, a izbucnit razboiul. )

Marele Sef din Washington ne trimite vorba ca doreste sa ne cumpere pamintul. Marele Sef ne trimite de asemeni vorbe de prietenie si bune-intentii. Consideram aceasta o dovada de politete din partea sa, pentru ca stim ca nu are mare nevoie de prietenia noastra in schimb. Dar vom lua in considerare oferta sa. Pentru ca stim ca daca n-o facem, omul alb va veni cu arme si ne va lua pamintul oricum.

Cum poti cumpara sau vinde cerul, caldura pamintului ? Aceasta idee este ciudata pentru noi. Din moment ce nu detii prospetimea aerului sau susuratul apei, cum le poti cumpara?

Fiecare parte din acest pamint este sacra pentru poporul meu. Ficare ac de pin, fiecare mal nisipos, fiecare ceata in padurea intunecata, fiecare poienita, fiecare insecta bazaitoare este sfinta in memoria si experienta oamenilor mei. Seva care curge prin copaci poarta cu ea memoriile omului rosu.

Mortii omului alb isi uita pamintul unde s-au nascut cind se ridica la ceruri. Mortii nostrii nu uita niciodata acest pamint minunat, pentru ca el este mama omului rosu. Noi sintem parte din el, si el este parte din noi. Florile parfumate sint surorile noastre, caprioara, calul, marele vultur, toti acestia sint fratii nostrii. Crestele muntoase, roua pasunilor, caldura trupului poneiului, si omul – toate fac parte din aceeasi familie.

De aceea, cind Marele Sef din Washington ne trimite vorba ca doreste sa ne cumpere pamintul, el cere foarte mult de la noi. Marele Sef ne promite ca ne va rezerva un loc numai pentru noi, unde putem trai confortabil. El va fi tatal nostru, iar noi, copiii lui. De aceea vom lua in considerare oferta sa de a ne cumpara pamintul. Dar nu va fi usor. Pentru ca acest pamint este sacru pentru noi.

Omul rosu s-a retras mereu inaintea omului alb, asa cum ceata muntelui fuge de razele soarelui de dimineata. Dar cenusa parintilor nostrii este sacra. Mormintele lor ne ofera sanctuar, si astfel dealurile acestea, copacii, tot acest pamint ne este consacrat noua. Stim ca omul alb nu ne intelege obiceiurile. O bucata de pamint este pentru el la fel ca oricare alta, pentru ca el este un strain care vine noaptea si ia cu forta de la pamint orice isi doreste. Pamintul nu este fratele, ci dusmanul sau, si atunci cind l-a supus, pleaca sa cucereasca mai departe. El uita oasele tatalui sau in spate, si nu-i pasa. El rapeste pamintul de la copiii sai, si nu-i pasa. Mormintele tatalui sau si drepturile-prin-nastere ale copiilor sai sint uitate. El isi trateaza pe mama sa, pamintul, si pe fratele sau, cerul, ca pe niste lucruri care pot fi cumparate, exploatate, vindute ca niste obiecte. Pofta sa nelimitata va devora pamintul si va lasa in urma doar un desert.

Nu stiu. Felurile noastre sint diferite de felurile voastre. Vederea oraselor voastre raneste ochii omului rosu. Dar poate e pentru ca omul rosu este un salbatic si nu intelege.

Nu exista nici un loc linistit in orasele omului alb. Nici un loc unde poti asculta soapta frunzelor primavara sau graba timida a aripilor insectelor. Dar poate e pentru ca sint un salbatic si nu inteleg. Zgomotele din orasele voastre par facute doar ca sa insulte urechile. Ce ramine in viata daca un om nu poate asculta chitaitul privighetorii sau argumentatiile broastelor in jurul iazului, noaptea ? Eu sint un om rosu, si nu inteleg. Indienii prefera sunetul adierii care mangaie fata lacului si mirosul vintului insusi, curatat de ploaia de vara sau parfumat de pin.

Aerul este pretios pentru omul rosu, pentru ca toate fiintele impart aceeasi respiratie – animalul, copacul, omul, toate respira din acelasi aer. Omul alb nu pare sa observe aerul pe care-l respira. Ca un muribund care zace de multe zile, el este imun la duhoare. Dar daca va vindem pamintul, trebuie sa tineti minte ca aerul este pretios pentru noi, ca aerul isi imparte spiritul cu orice forma de viata pe care o sustine. Vintul care a dat bunicului nostru prima sa respiratie, i-a primit-o de asemeni pe ultima. Si tot el trebuie sa dea copiilor nostrii spiritul vietii. Daca va vindem pamintul, trebuie sa-l pastrati si sa-l protejati ca pe un loc unde pina si omul alb sa poata merge sa guste aerul parfumat de florile cimpului.

Prin urmare, o sa luam in considerare oferta voastra de a ne cumpara pamintul. Daca vom decide sa acceptam, o sa pun o conditie. Omul alb trebuie sa trateze animalele acestui pamint ca pe fratii lui.

Eu sint un salbatic si nu inteleg nici un alt mod de a trai. Am vazut mii de zimbrii putrezind in preerie, lasati de omul alb care i-a impuscat dintr-un tren in miscare. Eu sint un salbatic si nu inteleg cum poate calul-de-fier-fumegind sa fie mai important decit zimbrul pe care noi il omorim doar ca sa supravietuim, si-i cerem iertare pentru asta.

Ce este omul fara animale ? Daca toate animalele ar pieri, omul ar pieri si el de o mare singuratate a spiritului. Pentru ca orice se intimpla animalelor, urmeaza curind sa se intimple si cu omul. Toate lucrurile sint conectate.

Deci, va vom considera oferta de a ne cumpara pamintul. Daca acceptam, va fi pentru a ne asigura rezervatiile pe care ni le-ati promis. Acolo, poate, vom putea sa ne traim zilele care ne ramin asa cum dorim. Cind ultimul om rosu va fi disparut de pe acest pamint si amintirea lui va fi doar umbra unui nor alunecind prin preerie, aceste tarmuri si paduri vor pastra inca spiritul oamenilor mei. Pentru ca ei iubesc acest pamint asa cum un nou nascut iubeste bataile inimii mamei sale. Deci, daca va vindem pamintul, iubiti-l asa cum l-am iubit si noi. Ingrijiti-l asa cum l-am ingrijit si noi. Pastrati in minte amintirea pamintului asa cum l-ati primit. Si cu toata puterea voastra, cu toata mintea si toata inima, pastrati-l pentru copiii vostrii si iubiti-l …. asa cum Dumnezeu ne iubeste pe toti.

Atita lucru stim si noi: pamintul nu apartine omului, ci omul apartine pamintului. Atita lucru stim: toate lucrurile sint interconectate asa cum singele uneste o familie. Toate lucrurile sint legate intre ele. Orice soarta are pamintul, aceeasi soarta o vor avea si fiii pamintului. Omul nu a tesut el pinza vietii, el e doar un fir in ea. Orice-i face el acestei pinze, isi face lui insusi.

Dar vom evalua oferta voastra de a merge in rezervatia pe care ati stabilit-o pentru oamenii mei. Vom trai separat, si in pace. Conteaza prea putin unde ne vom petrece restul zilelor. Copii nostrii si-au vazut parintii umiliti si infrinti. Razboinicii nostrii au cunoscut rusinea si dupa ce au fost invinsi isi consuma zilele in inertie si-si contamineaza trupurile cu mincaruri dulci si bauturi tari. Conteaza prea putin unde vom muri. Triburile sint facute din oameni, nimic mai mult. Oamenii vin si pleaca, la fel ca valurile marii.

Nici macar omul alb care vorbeste cu Dumnezeu ca unui prieten, nu poate fi scutit de destinul comun al tuturor. Poate sintem totusi frati, in cele din urma; vom vedea. Atita lucru stim si noi, si poate ca omul alb il va descoperi si el intr-o zi: Dumnezeul nostru este acelasi. Poate credeti ca-l detineti asa cum vreti sa ne detineti pamintul – dar nu puteti. El este Dumnezeul oricarui om, si compasiunea Sa este aceeasi, si pentru omul rosu, si pentru cel alb. Acest pamint este pretios pentru El, iar a rani pamintul inseaman a-i dispretui Creatorul. Si oamenii albi vor trece, poate mai repede decit alte triburi. Continuati sa va contaminati asternutul, si va veti sufoca in propriile dejectii.

Dar in pieirea voastra, voi veti straluci, aprinsi de puterea Dumnezeului care v-a adus in aceste tinuturi, si din anumite ratiuni speciale v-a dat putere asupra lor si asupra omului rosu. Destinul vostru este un mister pentru noi, pentru ca noi nu intelegem – cind zimbrii au fost toti macelariti, caii – toti imblinziti, colturile secrete ale padurii ingreunate cu mirosul multor oameni si vederea dealurilor inverzite, obturata de fire vorbitoare…unde este desisul ? Terminat. Unde este vulturul ? Terminat. Si ce inseamna sa spui la revedere poneiului liber si vinatorii ? Sfirsitul vietii si inceputul supravietuirii…

Chief Seeathl, of the Suquamish and Duwamish tribes of the Pacific Northwest. A trait din circa 1786 pina in 1866.

No comments:

Post a Comment